De lacrimi ochii mei îndelung se varsă,
Abia mai văd că afară este ziuă,
Mă doare floarea care stă ca arsă,
Mă doare un pom încoronat cu flori.
În brațe azi port lacrima întregii lumi,
Și port durerea toată cât există,
Adânc pământul plânge laolaltă,
Cu mărțișoare alb și roșu sărutate.
Mă-mpiedic de-o cruce verde, putregăită,
De lăcrămioare albe înmănuncheate,
Abia am loc să trec printre morminte,
Cărările s-au îngustat de tot...
Steluțe argintii rămân în primăvară,
Pe nimeni nu cunosc dar toți îmi par
Ai mei; o iederă bogată îmi smulse,
Florile din mână de parcă galbenul ar fi al ei.
Aicea dorm iluștrii, dorm domnii de lumină,
Albine în roiuri multe și zumzet tricolor;
C-o sută de ani în urmă râdeau
Pe malul lunii și stelele pe țărm îi vegheau.
Violetele mă mângâie pe mână mov,
Căci norii meu au încetat să-aducă ploi,
Cu Rusu-Negru trag clopotele de muștar,
Narciselor le torn din pleoape apă.
În ciuturi aici nu-i niciun strop de lapte,
Aici sunt gropi de lut și-o mare e de stele,
Sunt bălți de vise dulci, rebele,
Și multă moarte e aici, și nicio înviere.
Un cuplu corcoduș cu crengile hoinare,
Privirea îmi poartă-n sus - o sărbătoare,
E coama lui, înmugurită cu par, impar,
Printre uscate frunze ce cerul îl uscară.
Mă așez pe-o marmură rece, pistruiată,
Lâng-o Marie, o panseluță, trandafir albăstrui,
Un Iisus Hristos albastru ca-un post magic,
Cristale luminoase, mă duc acasă...
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.