Al treilea ochi
Adăugat de: Lucia Eniu

Când și cum începuse totul, nu-și mai aducea aminte. În primele zile, nici nu și-a dat seama că se întâmplă ceva. A apărut așa, pe piept, mai întâi, ca o pată, apoi, pata s-a lățit, a prins consistență, s-a făcut cât un bob de mazăre, pe urmă, după ceva vreme, de mărimea unei alune și, în cele din urmă, s-a rotunjit ca o piersică. A prins, apoi, culoare. Dacă la început era galben-muștar, s-a preschimbat, după un timp, în portocaliu, apoi a dat în maro-roșcat. Și așa a rămas. Doctorii s-au perindat cu zecile pe la pieptul lui, s-au întrecut în tot felul de supoziții care mai de care mai elucubrante. Niciunul nu i-a dat de capăt. Așa că Sinin s-a lăsat păgubaș, încercând să uite de tot și de toate. Nu a mai privit grozăvia în oglindă, nu i-a mai dat nicio importanță. Grozăvia l-a lăsat și ea în pace, încercând să treacă neobservată. N-a mai crescut. Stătea acolo, pe piept, cuminte. Până când, într-o dimineață, trezindu-se, Sinin a simțit ceva nemaisimțit până atunci. Tocmai intrase în încăpere soția.
- Vai, dragă!, a exclamat Sinin, dar de ce nu te îmbraci? Umbli așa, goală, prin casă? Dacă intră cineva? Ar trebui să apară lăptarul. Știi că astăzi e joi...
- C...c...cum?! Ce zici?, s-a indignat ea. Cum să nu fiu îmbrăcată? Ești nebun? Ori nu te-ai trezit încă? Doamne, adăugă ea, speriată, ce-i cu tine, omule? Îți apar pe corp tot felul de arătări, ai început să vorbești în dodii. Doamne ferește!, exclamă ea, ieșind val-vârtej și lăsându-l pe Sinin perplex.
- Oare ce mi se întâmplă?, se întrebă el, uimit. Era goală. Doar nu-s nebun. Ba chiar i se vedeau venele...Ia stai, cum să i se vadă venele? Ce...
Se privi în oglindă.
- Doamne!, șopti, uimit din cale-afară. Grozăvia se deschisese. Era un ochi mare, cu irisul de un albastru-azuriu. Sinin țipă scurt. Nu îndrăzni să-l pipăie. Era prea îngrozit. Se privi din nou în oglindă. Abia atunci observă. Își vedea corpul tranparent, arterele, mușchii, oasele, vasele de sânge, toate îi apăreau atât de viu colorate, atât de evidente, atât de...Sinin țipă din nou, îngrozit. Își întoarse repede privirea. Se pipăi. N-avea nimic. Corpul lui era acolo, întreg, opac, la fel ca întotdeauna. Închise ochii. Se întoarse încet spre oglindă. Corpul îi apăru din nou transparent, așa cum îl văzuse de prima dată. Doar că, acum, ochii îi erau închiși. Doar acela. Sau aceea. Grozăvia. Ochiul acela nenorocit de pe piept. El. Din cauza lui. El pătrundea dincolo de toate. Ca o mașinărie. Nu îndrăznea să-l atingă. Îi venea s-o ia la fugă, să scape cumva, să redevină așa cum fusese înainte. Ce-ar fi schimbat? Grozăvia era acolo, făcea parte din el, îl marcase pe vecie. Oare, printr-o operație...Doctorii, ce-ar zice doctorii? Niciunul nu-și imaginase că ar fi vorba despre un ochi. Un ochi viu. Care vedea prin toate. Vedea prin măsuța de cafea, îi apăreau atât de vii țesuturile vegetale ale lemnului, pereții lignificați transversali, radiali, vasele...Doamne, toate obiectele îi apăreau acum altfel! Sinin încercă să rămână calm, se așeză în fotoliu și rămase așa, un timp. Apoi, când își mai veni în fire, se hotărî. Nu va spune nimic nimănui, nici chiar soției. Cine ar putea să-l ajute și cum? Nu, n-avea cum. Va lăsa lucrurile așa. Poate, cine știe, într-o dimineață se va trezi și totul va fi iar ca înainte. Ce bine e să fii normal, își spuse, oftând. Se privi din nou în oglindă. Grozăvia era tot acolo, se uita la el, îi zâmbea. Sau poate că era doar o părere. Se uită mai atent. Ce ciudat era cu toate organele acelea scoase la iveală! Plămânii, ficatul, splina, globii oculari, maxilarul...Oribil, își spuse. Dar acolo, pe creier, în zona din față, înspre frunte...Era ceva, un fel de țesut straniu, ca o sferă acoperită cu un voal albăstrui...Se uită mai atent. Pătrunse dincolo de voal. Îl întâmpinară alaiuri nesfârșite de simțiri, de dorințe, frici, dureri, trăiri intense, suferință, pace, neliniști, sfâșieri, iubire, empatii, ură, emoții, bucurii...Doamne, șopti înfrigurat Sinin. Ăsta-i sufletul! Sufletul meu!
Ieși, apoi, în stradă. În jurul lui, în marea de rețele de tot soiul, printre trupuri și obiecte transparente, reuși să deslușească alte suflete, sute de alte suflete, unele mai albastre decât altele, dar și din cele întunecate, golite de trăiri și reci ca niște peșteri adormite sub povara timpului. Rătăci o vreme așa, ca un călător printre sori, apoi, spre seară, se opri pe malul râului. Obosise. Se așeză pe iarbă, ce mătăsoasă era! Un fel de plasă cu ochiuri mici, o dantelărie imensă pictată în nuanțe de galben, verde și albastru. Din loc în loc, în marea aceea de ochiuri nuanțate, se îveau niște cercuri care aduceau cu un cap omenesc, observă ochii și gura larg deschisă, ca un zâmbet. Așa arătau firele de iarbă prin grozăvenia aceea de pe pieptul lui. Fire de iarbă zâmbitoare. Zâmbi și el, strâmb. Obosise, da, obosise tare mult și-și dorea să se odihnească, să stea undeva, în întuneric și să nu mai vadă nimic o vreme. Dar ochiul cel mare era departe de a se sătura de priveliștea din jur. Urmară florile de tot soiul, apoi, copacii din parcul din apropiere, cerul, păsările, insectele, aerul. Totul se preschimba sub privirile hulpave ale ochiului albastru, lumea devenea un tărâm fabulos, o înlănțuire de linii drepte, arcuite, de cercuri, de alte și alte forme, în nuanțe vii, pale, stridente. Simți o lacrimă pe obraz. O luă pe deget și o privi cu ochiul cel mare. Era ca o sferă în interiorul căreia pluteau niște păsări minuscule. Visa, oare?
După o vreme, Sinin se ridică, păși spre mal, tot mai aproape de râu. Privi mișcarea apei, ea însăși metamorfozată, transparentă, lăsându-l să-i descopere misterul. Desluși o multitudine de viețuitoare minuscule, un întreg microcosmos viermuitor. Se înfioră. Se apropie mai mult de mal, privi încă o dată înapoi, zâmbi, viața avea farmecul ei și se bucură că avusese șansa să vină pe lume și să trăiască o vreme. Apoi, își deschise larg brațele și se lăsă în voia aerului. Căzu ca o piatră, iscând în jurul lui un mănunchi de cercuri pe suprafața apei. Își simți corpul ușor, tot mai ușor, urmă, apoi, o ciudată stare de bine și, pe nesimțite, își pierdu cunoștința. Corpul îi deveni din ce în ce mai mic și, când, în cele din urmă, atinse fundul apei, ajunse de mărimea unui copil. Ochiul cel albastru din mijlocul pieptului clipi de câteva ori, apoi se închise. Undeva, în trupul acela mărunt, spre frunte, adânc. prinse a străluci intens o sferă învelită în voal albastru. Într-un târziu, din adâncuri, țâșni o pasăre albastră, zăbovi o clipă pe suprafața apei, bătu din aripi, apoi își luă zborul spre înalt..