Zădărnicia cuvântului experienţă. Experienţa nu-i experimentală. N-o provocăm. O suportăm. Mai curând răbdare decât experienţă. Răbdăm - sau mai curând îndurăm. Cu desăvârşire practică: experienţa o dată încheiată nu eşti savant, eşti expert. Dar în ce?
Cer de furtună în august. Adieri fierbinţi. Nouri negri. La răsărit, totuşi, o fâşie albastră, gingaşă, străvezie. Cu neputinţă s-o priveşti. Prezenţa ei stânjeneşte deopotrivă şi ochii şi sufletul. Pentru că frumuseţea este insuportabilă. Ea ne umple de deznădejde, eternitate de un minut pe care am vrea totuşi s-o întindem de-a lungul timpului.
Tânăr, ceream fiinţelor mai mult decât puteau să dea: o prietenie continuă, o emoţie permanentă.
Acum ştiu să le cer mai puţin decât pot să dea: o prezenţă fără vorbărie. Şi emoţiile, prietenia, gusturile lor nobile îşi păstrează în ochii mei valoarea lor deplină de miracol: efectul deplin al harului.
Ianuarie 36.
Grădina de dincolo de fereastră; nu-i văd decât zidurile. Şi câteva ramuri pe care curge lumina.Mai sus, alte ramuri. Şi mai sus, soarele. Şi din toată acestă voioşie a aerului pe care o simţi afară, din toată acestă bucurie răspândită peste lume, nu zăresc decât umbrele unor crengi care dansează pe perdelele albe. Şi cinci raze de soare se revarsă răbdător în odaie o mireasmă aurie de ierburi uscate. O adiere, şi umbrele se însufleţesc pe perdea. E destul ca un nour s-acopere şi-apoi să descopere soarele, şi iată răsărind din umbră galbenul sclipitor al vazei de mimoze. E de ajuns: simpla naştere a acestei lumini revarsă în mine o bucurie tulbure şi năucitoare.
Prizonuer al cavernei, iată-mă singur faţă în faţă cu umbra lumii. După-amiază de ianuarie. Dar frigul mai stăruie în adâncul văzduhului. Pretutindeni o pojghiţă de soare ce-ar crăpa sub unghie, dar care învăluie totul într-un etern surâs. Cine sunt eu şi ce pot face decât să intru în jocul ramurilor şi-al luminii. Să fiu această rază de soare în care se mistuie ţigara mea, această dulceaţă şi această pasiune reţinută ce respiră în aer. Dacă încerc să ajung la mine însumi, în adâncul acestei lumi mă regăsesc. Şi dacă vreau să înţeleg şi să gust pe îndelete acestă aromă delicată ce dezvăluie taina lumii, pe mine însumi mă găsesc în adâncul universului. Pe mine, adică emoţia supremă care mă eliberează de decor. Curând, alte lucruri şi oameni vor pune iar stăpânire pe mine. Dar îngăduiţi-mi să decupez această clipă din pânza timpului, aşa cum alţii lasă o floare între pagini. Ei închid acolo o plimbare când iubirea i-a atins cu gingăţie. Şi eu mă plimb, dar pe mine mă mângâie un zeu. Viaţa e scurtă şi-i păcat să pierdem vremea. Toată ziua pierd vremea şi lumea spune că sunt foarte activ. Astăzi e un popas şi inima mea se duce în propria ei întâmpinare.
Şi dacă totuşi mai încerc vreo spaimă, e pentru că simt acum că această clipă impalpabilă îmi alunecă printre degete precum perlele agintului viu. Lăsaţi-i dar pe cei ce vor să se despartă de lume. Eu nu mă mai plâng pentru că mă privesc născându-mă. Sunt fericit pe această lume pentru că împărăţia mea ţine de această lume. Nour ce trece şi clipă ce păleşte. Moarte a mea pentru mine însumi. Cartea se deschide la o pagină iubită. Cât e de searbădă astăzi, de faţă cu cartea lumii. E oare adevărat că am suferit, nu-i oare adevărat că sufăr; şi că această suferinţă mă îmbată pentru că ea este acest soare şi aceste umbre, această căldură şi acest frig care se simt foarte departe, tocmai în adâncul văzduhului. Mă voi întreba oare dacă ceva moare şi dacă oamenii suferă de vreme ce totu-i scris în această fereastră prin care cerul îşi revarsă plenitudinea. Pot spune şi voi spune chiar acum că important este să fii uman, simplu. Nu, important este să fii adevărat, pentru că astfel cuprinzi totul, omenia şi simplitatea. Şi când oare sunt mai adevărat şi mai transparent decât atunci când sunt lumea?
Clipă de linişte fermecătoare. Oamenii au tăcut. Dar cântecul lumii se-nalţă şi eu, înlănţuit în fundul cavernei, am totul înainte de a-mi fi dorit ceva. Iată eternitatea, iar eu nădăjduiam după ea. Acum pot vorbi. Nu ştiu ce mi-aş putea dori mai mult decât această continuă prezenţă a mea de faţă cu mine însumi. Acum nu vreau să fiu fericit ci doar conştient. Ne credem rupţi de restul lumii, dar e destul un măslin ce se înalţă în praful aurit, e destul o plajă ce sclipeşte sub soarele dimineţii pentru a simţi cum această împotrivire din noi se topeşte. La fel se întâmplă şi cu mine. Dobândesc conştiinţa posibilităţilor pentru care sunt răspunzător. Fiece minut de viaţă închide în el valoarea lui de miracol şi-o faţă de tinere veşnică.
Nu gândim decât în imagini. Dacă vrei să fii filozof, scrie romane.
vezi mai multe poezii de: Albert Camus
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.