Odaia unde-odată ai plâns şi ai visat
La glasul reveriei, în seri-năbuşitoare,
Te-ntâmpină tăcută, în umbră plutitoare,
Cu dragoste de soră — de parcă n-ai plecat
Spre-oraş cu-amurguri triste, sub ele Dâmboviţa
Ce te-ntovărăşeşte cu val verzui, ca viţa...
În jur, renvie toate, din praf şi din sulfină,
Portretul şters al mamei, din cadru iar zâmbeşte,
Pe masă flori uscate, — piticul povesteşte.
În colţ, de altă lume, când blond copil, în seară,
Întârziai alene-n pădurea fermecată,
Când Creangă, Ispirescu, sub candela pătrată
Şi-n vis urmau şoptirea, în alb pătuţ de ceară.
Pe rafturi înnegrite, uitatele volume
Se-arată mustrătoare — dar, oare le-ai uitat
Când înmiit, în tine, cuvântu-ntraripat,
Cu zâmbet veşnic tânăr, te-a însoţit în lume?
Pe masa-ngălbenită, caiete vechi de şcoală
Trăiesc iar nopţi de trudă, de disperare tristă,
În ele geme-o umbră, cu faţa în batistă —
În tine, brusc ivite, sunt gânduri de răscoală,
Când astăzi, tot mai singur, revezi copilăria,
Cu ochii blânzi de câine, privindu-te supusă,
Cu faţa-mbătrânită, zâmbind la vremea dusă,
Venind întârziată să-nece reveria.
vezi mai multe poezii de: Alexandru Colorian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.