Am fost la Eminescu-n sat...
Adăugat de: M Horlaci

Despre Eminescu s-a scris foarte mult, atât de mult încât dacă-am aduna toate cărțile am construi un turn la fel de înalt ca și faima lui, care a depăsit hotarele României. Eminescu e universal și șade acolo printre titanii literaturii universale ca o minune ce a luat naștere undeva într-un colț minuscul al țării noastre. Personal, am luat contact cu măestria geniului eminescian tocmai din copilărie, prin intermediul manualelor școlare, în care versurile lui străluceau ca niște diamante imposibil de ignorat. Dar mult mai târziu am descoperit profunzimea și filosofia versurilor sale... O filosofie presăratä pe alocuri cu adevăruri născute din trăirile și dezamăgirile poetului și care te conduc în universul lui interior, în profunda lui stare sufletească, în zbaterile sale interioare, intime dacă vreți, în care influența romantismului francez, cât și tradițiile și cultura românească creează un habitat excelent pentru poezie de primă calitate. Prezența lui (fie că e vers, fie că e proză) răspândeste un amalgam de emoții greu de descris în cuvinte! Realizezi în scurt timp că ai de-a face cu un geniu născut pentru eternitate! Prezența sa îți transmite strălucirea unui luceafăr, a unui zeu imposibil de egalat, a unui titan ce te atrage precum un magnet și te călăuzește s-o iei pe urmele lui, așa cum am făcut-o și eu. Mai întâi citindu-i copodobera, și-apoi vizitând locurile prin care poetul a pribegit o vreme. Așa am ajuns la Ipoteșți, îmi aduc aminte și acum, deși au trecut câțiva ani de atunci, amintirile mi-au rămas proaspete de parcă ieri s-au întâmplat... Atunci când am intrat în Ipotești am avut senzația că păsesc într-un ținut sacru, că tot ceea ce zăreau ochii mei avea un potențial magic, de parcă o vrajă sub forma unei năframe mi-a acoperit privirea și nu vedeam nimic altceva decât farmecul unei zone atinse de sclipirea geniului eminescian. Casa memorială mi s-a părut de poveste. Un monument în care îți era frică practic să păsesti, știind faptul că acolo s-au scris cele mai frumoase pagini de istorie din literatura românească. Un sanctuar în care a luat ființă Sfântul Graal al poeziei noastre! Aveai senzația că ești mereu urmărit, că te privește cineva, o senzație ce aducea cu sine o doză mare de adrenalină. Interiorul casei (bineînțeles renovat) se potrivea exact cu modul în care îmi imaginasem că ar trebui să arate. Portretul poetului atârna impunător deasupra biroului. Un birou rustic, din stejar, iar pe el câteva manuscrise îngălbenite! Senzația faptului că acolo, la acel birou, Eminescu a adăugat o valoare imensă sufletului neamului românesc, te copleșește pur și simplu și ți-l imaginezi; gânditor, cu bărbia rezemată în palmă, cum străbate complexitațiile muzei, ale univesului imaginar, culegând frumusețiile patosului, ca mai apoi să le astearnă în constiința romănească pentru eternitate! Am vizitat bisericuța, am atins cristelnița în care a fost botezat și am poposit o vreme la mormintele familiei lui! Dar apogeul emoției întâlnirii mele cu El a avut loc la lacul cu nuferi, un loc desprins parcă din basme. M-a lovit o liniște incredibilă. Acolo mi l-am imaginat tânăr, neliniștit, un băiat ce cutrerea pădurea și se odihnea pe marginea lacului, visător, admirând priveliștea desprinsă ca din povești!

Am plecat atins de o bucurie imensă și profund afectat de acestă întâlnire indirectă cu marele Geniu, mi-am adus aminte de o poezie scrisă de domnul Christian W. Schenk :

M-am dus la Eminescu-n sat
Ca un copil ce nu mai știe
Ce este aia poezie
De parcă n-aș fi învățat.

Plecat de-acasă-nfricoșat
De greutatea-i genială
M-am dus la Eminescu-n sat
Cu suflet gol și minte goală.

Acolo, el m-a învățat
Că poezia-i catedrală
Și Dumnezeu, fără-ndoială,
Dintre cuvinte s-a-nălțat...

M-am dus la Eminescu-n sat.