Coridoare de oglinzi (Vectorial) - Ana Blandiana
Adăugat de: Gerra Orivera

Nu cunosc moment mai descumpănitor, mai lipsit de echilibru și chiar mai greu de suportat decât acela imediat următor terminării unei cărți. Ceea ce părea să fie o apoteoză, nu e decât un gol, o neașteptată retezare a peisajului. Munca fără milă, obsesia neîntreruptă, efortul aproape masochist, asceza aproape dureroasă aveau legile lor neiertătoare, dar limpezi, care interziceau singurătatea prin simplul fapt că nu-i mai lăsau spațiu, care eludau îndoiala prin simplul fapt că nu-i mai lăsau timp. În clipa în care acțiunea legilor încetează, în vidul produs se revarsă tot ceea ce forța centrifugă a muncii reușise să țină la distanță: spaima și nesiguranța, oboseala și urâtul. Natura are oroare de vid, suportă mai degrabă monștri, încordarea întinsă pe zeci de luni, pe ani întregi ia sfârșit întotdeauna atât de brusc încât mă face să mă clatin. Cred că ceva asemănător trebuie să simtă cei eliberați din închisoare în ziua ieșirii, pe care o visaseră fără încetare, pe care nu obosiseră să o spere, dar care, tocmai pentru că fusese amânată mereu, venea pe neașteptate de fapt, azvârlindu-i brusc într-o lume ale cărei repere nu le mai cunoșteau și într-o libertate cu care nu știau ce să facă.
Eu sunt cea care de luni de zile nu mai gândesc decât ce bine va fi când voi termina, imaginându-mi cu idilice delicii clipa acestui punct final; eu sunt cea care ieri încă mă gândeam cât de plăcută va fi și cât de sărbătorească ziua de azi; eu sunt cea care azi dimineață încă visam cât de fericită va fi, dacă voi termina la prânz, această primă după-amiază liberă; și tot eu cea care acum mă învârt fără rost prin cameră neștiind ce să fac cu libertatea, cum nu știu actorii netalentați ce să facă pe scenă cu mâinile. Tot ceea ce se vedea minunat și interzis de acolo din tensiunea de dinaintea sfârșitului, apare acum, văzut de aproape, îngăduit și oferit recompensă, searbăd, fără rost. Odată cu interdicția s-a risipit și aura timpului pierdut. Fericirea așteptată continuă să alunece pe poleiul atât de strălucitor al acestei împliniri și e destul să întorc capul pentru a o descoperi cu stupoare în trecutul de unde se vedea aici. Poți, deci, s-o visezi cum va fi și poți să ți-o amintești cum a fost, dar cine are destulă imaginație pentru a o simți în prezent, acum? De fapt, pentru a câta oară descopăr că fericirea este o noțiune eminamente vectorială?

vezi mai multe texte de: Ana Blandiana



Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.