Anticariatul
Adăugat de: Alexandru Cristian

Mă plimb pe străzile pline de oameni din Bucureşti. Mă opresc în faţa Universităţii şi privesc statuile vis-a-vis. Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul vorbeşte de măreţia ţării iar cele ale lui Spiru Haret şi Gheorghe Lazăr părinţii şcolii româneşti, de educaţia neamului. Glorie şi măreţie, educaţie şi cultură. Un mare popor trebuie să le aibă pe toate. Mă aşez pe o scară şi mă uit la vânzătorii ambulanţi. Pasiunea lor pentru cărţi este ca şi cum ai spune că un scriitor este pasionat de oratorie. Totul este comerţ. Sunt în stare să vândă cărţi vechi, valoroase la preţuri de nimic şi noutăţi editoriale la sume astronomice. În urmă cu ceva timp am cumpărat câteva cărţi în franceză cu 5 lei. Hugo, Rimbaud şi Moliére costă cât o pâine mare. Aceasta este ironica lege a pieţii. Răcoarea se lasă uşor peste Bucureştiul înfierbântat de căldura lunii lui Cezar.
Mă uit la maşinile care trec. Un şir de furnici ce scoate fum şi zgomot. O înghesuială de nedescris. În Bucureşti ca în marile capitale europene fluxul de maşini este un semn aparent de bunăstare şi modernitate. Trebuie menţinut că a conduce în Bucureşti este o provocare la fel de mare cu a conduce în Istanbul. Mă ridic şi merg pe lângă scările Universităţii. Pe jos văd cearcefuri de un alb suspect unde sunt puse în vânzare manuale, reviste, cărţi, ceasuri, brelocuri chiar şi chei. La ce or fi trebuit chei când nu ai o uşă să o deschizi ? În fine legea comerţului. Trec pe lângă marea librărie Mihai Eminescu. În vitrină văd noile titluri. Nu mă interesează literatura contemporană. Sincer să fiu nici la târgurile de carte nu mă duc. Prefer să descopăr o carte, decât să mi-o laude cineva în mod excesiv. Mă opresc lângă librărie şi îmi iau o apă. Mă îndrept către Calea Victoriei cea mai renumită stradă a Bucureştiului, un fel de Champ- Elysees, 11 Iunie din Buenos Aires, Rambla din Barcelona. Calea Victoriei este un melanj din toate trei. Este un bulevard intens circulat, sunt multe magazine şi găseşti şi parcuri cum este cel vis-a-vis de sediul Academiei Române.
Calea Victoriei are un destin unic în cultura noastră. Trotuarele ei au fost umblate de marile personalităţi ale culturii. Eminescu mergea gânditor pe Calea Victoriei, Caragiale păşea alert iar Nichita Stănescu mergea legănat de versuri către diverse terase. Restaurantul Capşa de pe timpuri era locul protipendadei bucureştene, mă refer la cea literar-artistică. Acum elitele culturale merg în restaurante modeste iar domnii cu pretenţii culturale la Capşa. Cum le mai inversează timpul pe toate. Mă opresc şi mă uit la Cercul Militar Naţional o clădire monumentală ce ne poartă cu gândul la un Bucureşti apus de demult. În faţa sa fântâna Sărindar răcoreşte aerul încins din centru.
O iau către Muzeul Naţional de Istorie cu paşi înceţi. Nu mă grăbesc am tot timpul să ajung acasă. Văd clădirile vechi împopoţonate cu reclame extrem de ţipătoare. Culorile închise cu cele deschis formează un pastel urban greu de imaginat. Acesta este farmecul Bucureştiului. Mă apropii de impunătoare clădire a Casei de Economii şi Consemnaţiuni, CEC-ul. O instituţie asemănătoare cu o bancă. Înainte să ajung aproape de Muzeul de Istorie, văd un indicator alb pe care scrie Anticariatul nr.3 şi o săgeată la stânga. Merg pe străduţa de lângă Muzeu, nu-mi îmi aduc aminte numele şi găsesc o vitrină plină cu cărţi. Din anticariat ieşea un domn.
- Bună seara, aş dori mâine să trec pe la dumneavoastră.
- Sigur cu mare plăcere. Avem o grămadă de cărţi.
- Mai exact ce aveţi?
- Cărţi şi istoria lor. O să vedeţi mâine.
Neînţelegând salut şi mă duc către casă. Mă trântesc în canapea, citesc o poezie de Borges şi mă gândesc la oraşele sale mitice. Vreau să citesc un roman dar nu ştiu ce. Joyce trebuie citit cu atenţie, Garcia Marquez trebuie citit într-o anumită stare, Dostoievski este prea lung. Până la urmă mă apuc să citesc o carte mică de povestiri scrisă de Adolfo Bioy y Cassares. Nu prea citesc literatură fantastică. Adorm şi mă trezesc în miez de noapte cu gândul la anticariatul acela. Mă uit la ceas, ora 2 şi eu nu am somn. Să scriu nu am chef. Deschid televizorul şi aştept dimineaţa.
La primă oră plec către anticariat. Caut strada şi nu o găsesc. Mă duc la intrare la Muzeul de Istorie. Un gardian surprins mă întreabă:
- Lucraţi aici domnule?
- Nu, caut ceva!
- Spuneţi...
- Anticariatul numărul 3.
- Care?
- Este aici lângă muzeu, pe strada aceea.
- Nu a fost niciodată un astfel de anticariat.
- Mă scuzaţi, o zi bună.
- O zi bună.
Mă duc acasă, mă culc enervat. Mă trezesc şi mă plimb din nou prin zonă. Nu mai văd nici un indicator. Crezând că am înnebunit pornesc către Bulevardul Unirii. Merg pe malul Dâmboviţei când pe un stâlp văd o reclamă Anticariatul nr.3. aceeaşi reclamă.
Mă reped după indicator şi văd aceeaşi vitrină cu cărţi. Intru şi în interior nimeni, pustiu. Plin de cărţi vechi, cu scris chirilic, slavon sau gotic. Mă uit în rafturi cărţi vechi. Mă apropii de o carte cu coperta albastră. Când o deschid cineva mă întreabă:
- Doriţi cămaşa aceasta?
- Ce? Care? Cum?
- Aceasta albastră cu dungi.
Mă uit în jur şi observ un magazin de haine. Ies din el şi mă aşez pe o bancă pe malul Dâmboviţei. Privesc la apa verde şi murdară şi mă cred nebun. Cum să dispară un magazin de cărţi? Dar de ce îmi apare mereu aceeaşi reclamă. O voce lângă mine se aude
- Cauţi ceva?
- Da un anticariat, răspund şi mă uit curios la un bărbat între două vârste.
- Poate nu cauţi unde trebuie.
- Păi am căutat întreg centrul.
- Mai uită-te.
- Ştiţi că... până să-i răspund bărbatul dispare. În mod clar am înnebunit. Mă duc la magazinul Unirii. Urc la ultimul etaj îmi comand o pizza şi mănânc. După ce savurez liniştit mă uit în jur. O mare de oameni, sunete de neînţeles, zgomotul propriu unei cantine. O cantină urbană şi modernă. Nu pot pricepe de ce trebuie să mâncam toţi aceleaşi lucruri. Cobor cu liftul exterior. De la ultimul etaj văd panorama centrului Bucureştiului. Când ajung jos văd reclama Anticariatul nr.3. Mă reped şi fug din lift dar când mă apropii văd că scrie Beauty Salon. Mă aşez dezamăgit pe o bară de la gura de metrou şi privesc Veneţia de beton. Mii de oameni care se strecoară prin acest beton fără să ştie de ce sau încontro. Privesc atent şi văd tipologia bucureşteanului, încruntat, cu privirea fixă imobilă, concentrat să rezolve orice la orice oră şi oricând. Un individ îmbrăcat în alb se uită la mine atent.
- Ce doriţi?
-Aţi găsit ?
- Ce să găsesc ? Caut ceva şi nu ştiu ?
- Anticariatul…manuscrisul.
- Ce vreţi să spuneţi ?
Se îndepărtează uşor şi mă lasă cu ochii în soare. Mă reped după el dar se pierde în mulţime. Merg pe jos acasă şi dau un telefon.
- Bună David am nişte probleme. Cred că am înnebunit.
- Buna… ce s-a întâmplat?
- Păi văd tot timpul o reclamă cu un anticariat 3 şi dispare. Văd vitrina plină de cărţi şi nu există.
- Ok vin la tine într-o oră. Te rog să te calmezi bea un ceai şi dormi un pic.
Îmi fac un ceai dar nu pot dormi, îl aştept pe David care nu întârzie. David este cunoscător al diverselor forme de energii şi expert în psihologie şi parapsihologie.
- Bine că ai venit. Nu mai aveam răbdare. Ce grozăvie.
- Am înţeles ideea. Ce ai făcut în urmă cu o săptămână?
- Păi trebuie să-ţi spun.
- Da, spune-mi tot.
- Bine m-am plimbat în oraş, am scris ceva, am citit ceva.
- Ce ai citit?
- O mică poveste despre un manuscris pierdut şi regăsit peste câtva timp, o povestioară găsită pe net, câteva poezii de ale lui Borges, apoi ceva scris de Kafka.
- Ce ai scris?
- Nişte prostii, câteva cronici literare.
- Ce îţi doreşti să scrii?
- Un roman halucinant despre mister, vise, gnoză şi magie.
- Cam multe într-un singur roman. Ai vreun plan ?
- Scris nu, mental da.
- Spune-l te rog.
- Păi un tânăr învaţă să prepare o poţiune magică. Cu aceasta va putea cunoaşte toată înţelepciunea lumii. Este un elixir al cunoaşterii. Va intra în legătură cu Livras zeul cărţilor, acesta îl va învăţa cum să poată citi tot.
- Interesant…continuă.
- După ce va primi întreaga înţelepciune tânărul va deveni extrem de nefericit. Cunoaşterea supremă înseamnă suferinţă şi se va sinucide.
- Ideea este că nu putem şti totul. Îmi place ideea ta. Ai fost obsedat de ceva?
- Nu.
- Sigur ? Spune-mi un lucru, ai făcut ceva repetativ?
- Da m-am uitat la cer şi am scormonit în ciornele mele.
- Unde le ţii?
- În câteva rafturi, vreo trei la număr.
- Cum le ţii ai o ordine exactă?
- Nu la mine este un haos, un haos creator. Le ţin amestecate.
- Mi-am notat ce ai spus. O să ma vin să vorbim. O să mă gândesc. Acum te rog linişte-te şi dormi.
- Mulţumesc mult.
Seara mă uit pe tavan şi mă gândesc la acel anticariat. Oare ce ascunde, ce mister… tot îmi apare în minte. Sunt o persoană care nu crede în lucuri supranaturale dar cred că este un mesaj dintr-o altă lume. Cred că există o comunicare între lumea noastră şi lumile paralele. Nu cred în universuri paralele. Văd Universul ca o sală uriaşă de oglinzi în care noi ne vedem din unghiuri diferite. Nu ştiu exact de ce vedem anumite lucruri, de ce visăm.
De când mă ştiu am fost fascinat de vise. Pot spune că am trăit într-o lume a viselor. Nu am devenit un mare scriitor deoarece am visat prea mult. Un mare scriitor este unul lucid. Eu visez la cărţi care nu s-au scris încă şi de asta nu pot să scriu. Cred că într-un anumit moment al Universului o minte va scrie o carte unică ce va produce o schimbare majoră. Cartea supremă nu a fost încă scrisă. Biblia este cea mai importantă carte dar nu este supremă. Este un ghid de învăţături, înţeleg prin carte supremă o carte care să cuprindă informaţii complete despre istoria Universului.
Am citit o grămadă de istorii ale omenirii dar niciuna a Universului. Are Universul o istorie? Şi dacă da cum este aceasta? A fost sau este? Taina timpului m-a vrăjit. De ce timpul nu stă pe loc? Oare noi mergem şi el stă ? Şi dacă mergem spre ce ne îndreptăm. O să vă spun teoria mea năstruşnică despre Univers.
Creat acum câteva miliarde de ani acest Univers este condus de timp şi creat de noi. Timpul stă pe loc, noi evoluăm şi transformăm totul în jurul nostru. Eu numesc acest lucru evoluţia umană a universului, evoluţie separată de cea astrofizică. Cu aceste gânduri adorm şi mă trezesc brusc în noapte. Aprind televizorul şi urmăresc un documentar despre biblioteci. Victor Hugo spunea că biblioteca este un act de credinţă. Eu spun că este desăvârşirea fiinţei umane. Mă uit la rafturile ce par identice şi în minte îmi vine anticariatul ascuns. Unde o fi oare? Ce este cu misterul bărbatului între două vârste? Există oare un manuscris?
Închid televizorul şi noaptea este mai liniştită ca oricând. În zori plec să mă plimb în Parcul Cişmigiu. Mă opresc pe lac să ascult păsările din copaci. Mă duc spre rotonda scriitorilor când văd o gheretă verde pe care scrie Anticariatul nr. 3. Mă uit cu atenţie şi mă reped în acel loc. Văd un maldăr de cărţi.
- Aveţi cărţi în franceză ? Ce manuscrise aveţi ?
- Domnule aici se vinde vată pe băţ. Ce v-a apucat cu cărţile?
Ruşinat îmi cer scuze îmi iau o apă şi mă duc încet spre casă. Am înnebunit de tot. Oare ce este cu acest anticariat fantomă. Nu mai scapt de el. Trebuie să vorbesc cu David. Mă aşez pe canapea şi îl sun pe David. Nu răspunde. Mă apuc să citesc un ziar. Apoi îl sun din nou şi răspunde cu greutate.
- Alo…da
- Bună David te-am sunat să-ţi povestesc ceva nou.
- Sigur…tu ai dormit un pic ?
- Da câteva ore. Am fost în Cişmigiu şi am confundat o dugheană cu anticariatul meu...adică al nostru.
- Da...acum a devenit al nostru, râde David. Ai mai citit ceva?
- Nu decât ziarul.
- Ce ai cu anticariatul ăsta nu înţeleg dar mă rog. Eu zic să mai dormi un pic şi vin eu la tine.
Mă aşez să dorm şi adorm profund. Cred că am dormit câteva ore bune deoarece m-am trezit cu o durere surdă de cap. În jurul meu beznă. Telefonul meu a rămas fără baterie. Îl pun la încărcat şi văd că David m-a sunat de multe ori. Îl sun înapoi.
- Scuze am dormit.
- Mi-am dat seama cred că ai fost extenuat. Ai avut un somn agitat?
- Nu am dormit profund.
- Asta e bine că nu te-ai agitat. Mă bucur.
Ascult ce spune David şi mă uit în gol. Nu-mi dau seama de ce se întâmplă asta. Pereţii se contractă în jurul meu. Rafturile mă asaltează în mod ciudat. Începe să mă doară capul.
- Mai poţi să dormi?
- Nu o să ies să mă plimb. Am nevoie de aer.
- Plimbă-te şi vorbim.
Mă reped din casă şi o iau încet la pas. Bucureştiul doarme. Frenezia se va trezi peste o oră. Mă plimb la Universitate, apoi trec pe lângă monumentalul hotel Intercontinental şi mă duc către Piaţa Romană. Paşii îmi sunt conduşi de un gând secret, anticariatul. Oare o să dau de anticariat. Privesc marele bulevard ce leagă Universitatea de Piaţa Romană şi mă gândesc la epocile istorice prin care a trecut. În jurul hotelului îmi aduc aminte de celebra baricadă de la Inter, locul în care manifestanţii au vrut să oprească ofensiva regimului comunist.
Am scăpat oare de comunism? Văd peste tot o degringoladă generală. Lumea nu mai are respect pentru nimic. Aruncatul cu noroi în cineva este un sport naţional. Rând pe rând minerii, ceferiştii, medicii, profesori au fost ţinta atacurilor din partea mass-media. Un monstru cu mai multe capetem, mass-media, sub aparenta voinţă de libertate îşi aruncă veninul şi frustrările pe toate categoriile sociale. Nici una nu este mai bună decât cea de ziarist. În fond ziaristul este un scrib al evenimentelor de zi cu zi, un cronicar de modă nouă. Când scrii aşa ceva nu ai voie să te implici emoţionat, codul deontologic îţi interzice.
Clasa politică a ţării noastre încă este angoasată de marile puteri. Pentru aceasta o mare putere este un stat care ne suprimă din start. Omul politic român nu poate să realizeze că o mare putere poate fi un aliat de nădejde. Influenţa Imperiului Otoman de-a lungul secolelor se simte până în zilele noastre. Europa Centrală şi Est este un spaţiu ce trebuie să se salveze prin cultură. Cu aceste gânduri în dreptul cinematografului Scala, văd o plăcuţă albă pe care scrie Anticariatul nr.3. Mă îndrept în viteză şi intru într-un gang de bloc. Acolo văd o vitrină cu multe cărţi. Mă uit prin ea şi nu-mi dau seama exact ce văd.
- Bună ziua ce căutaţi?
- Un anticariat.
- Acesta este dar este închis.
- De ce?
- Nu ştiu proprietarul a plecat demult şi l-a lăsat închis.
- Mulţumesc căutam ceva anume.
Ies din gang şi mă uit după indicator când în locul ştiut de mine scria ceasornicărie. Atunci ce s-a întâmplat? Cu cine am vorbit?
Teoria spaţiilor paralele m-a atras întotdeauna. Oare există dimensiuni paralele şi noi trăim simultan în mai multe dimensiuni. Visul este o dimensiune? Viaţa este o dimensiune şi moartea alta? Mă opresc la vechea cofetărie Scala, mănânc o prăjituă cu ciocolată. beau un suc. Îl sun pe David.
- David crezi în lumi paralele?
- Da şi nu este o discuţie complexă.
- Există diferite câmpuri de energie?
- Bineînţeles noi înşine suntem un câmp aparte de energie. Nu cred că tu ai o problemă legată cu energiile. Cred că este ceva în incoştientul tău care te marchează. Trebuie să afli un gând din trecut. Freud spunea că incoştientul conduce tot, Jung era de părere că supraconştientul.
- Creierul este ceva complex. E posibil să am un gând...nu ştiu ce gând. Am citit ceva undeva...
- Ai citit psihologie?
- Nu...am citit Borges şi Kafka.
- Ce ai citit mai exact?
- Câteva poezii de Borges şi Castelul de Kafka, nu uita de povestioara găsită pe internet.
- Spune-mi ce impresie ţi-au lăsat ambele cărţi. Povestioara nu are impact prea mare. Scrisul electronic nu influenţează decât imaginile.
- Ambele geniale. Borges are o poezie extrem de bogată, Kafka un roman halucinant, un roman în care nu mai eşti în această lume.
- Poţi descrie ambele cărţi într-un cuvânt?
- Borges remuşcare Kafka metamorfoză.
- Interesant. Aş dori să le citesc şi eu. Acum lucrez la o analiză despre subconştient, conştient şi metaconştient. Teoria mea este că toate acestea trei sunt conduse de un pan-conştient. Acesta din urmă le coordonează pe toate. Acest pan-conştient este gândul suprem care ne conduce viaţa. Este inspiraţia gândirii. Îmi doresc să scriu o carte.
- Tu vrei să revoluţionezi psihologia.
- Nu chiar... este ideea mea. Poate a fost şi a altora dar cum o descriu eu nu o să o mai descrie nimeni.
- Îmi place ideea ta.
- Mulţumesc, eu trebuie să închid.
- Mulţumesc de sprijin.
Mă uit în gol la maşinile care merg, parcă sunt goale fără o direcţie anume. Ies din cofetărie şi mă apropii de Piaţa Romană. Traversez bulevardul şi mă duc către Muzeul Literaturii Române. Nu intru îl privesc de afară şi îmi dau seama că nu am ce căuta aici. Mă întorc şi o iau pe jos pe Calea Victorie. Mă opresc lângă observatorul astronomic. Cea mai de neînţeles instituţie din ţara noastră. Observatarul astronomic poartă denumirea unui amiral. Un marinar interesant de stele! Navigatorii din vechime se ghidau după cer. Simbioza perfectă este realizată de acest marinar pasionat de astronomie. Oceanul este oglinda cerului. Mă uit către cer şi îmi imaginez galaxii ascunse, comete misterioase, stele ce nu le găsim pierdute în veşnicia lor.
Îmi doresc să fiu pe malul mării şi în ea să vad harta cerului. Cu ochii în cer m-aş linişti. Un domn mă întreabă
- Bună ziua. Ştiţi cumva unde este Anticariatul nr.3?
- Ce? Cum? Păi de unde ştiţi de acest anticariat?
- Păi este extrem de vechi şi are o grămadă de lucruri rare. Este unic în Europa.
- Păi şi eu încerc să dau de el dar nu-l găsesc.
- Sincer să vă spun eu îl caut de o viaţă şi nu-l găsesc.
Mirat înlemnesc, bărbatul necunoscut îmi zâmbeşte. Îmi arată ceva pe cer apoi dispare. Clar am halucinaţii. Am înnebunit. Trebuie să fac ceva să ies din această încurcătură. Alerg către Piaţa Victoriei. Mă opresc la o florărie. Mă uit la flori... mă simt liniştit.
- Doamnă pe aici este vreun anticariat?
- Ce domnule?
- Unde se vând cărţi.
- Aaaa librărie...nu ştiu domnule eu nu ştiu să citesc. Vă rog să mă iertaţi.
Cumpăr câteva flori şi mă îndrept către Muzeul Antipa. Mă aşez pe o bancă în faţa muzeului dedicat ţăranului român. Văd maşinile de pe Kisselef cum se grăbesc. Stau şi nu mă gândesc decât la rezolvarea dilemei în care mă aflu. Lumea trece pe stradă relaxată. Este sfârşit de săptămână, încordarea din zilele lucrătoare este dată uitării. Mă uit la flori şi îmi imaginez copilăria mea înconjurat de grădina cu flori a mătuşii mele. Ce frumoasă perioadă este şi copilăria aceasta. Sunetul mobilului mă trezeşte la realitate:
- Fii atent cred că ştiu ce este. Du-te acasă şi uită-te prin ciornele şi cărţile tale.
- Nu am ce să găsesc m-am uitat peste tot, nu este nimic, nici un indiciu.
- Cred că ai citit un pasaj dintr-o carte şi gândul acesta te obsedează.
- Nu David este o poartă către alte dimensiuni. Pe care încerc să o deschid şi nu ştiu cum. Problema este că nu pot să o mai închid.
- Dar ce treabă ai tu cu alte dimensiuni?
- Trebuie să-ţi mărturisesc...vreau să călătoresc în timp.
- Hai că ai înnebunit de tot. Tu în loc să scrii, să termini romanul te crezi şi mare maestru în magie. Călătoria în timp nu poate fi reală. Este ceva fals.
- Viaţa este o fantasmă, un vis. Moartea este o certitudine. Eternul se naşte odată cu moartea. Vreau să descopăr eternitatea.
- Eu zic să îţi revii şi să te duci să-ţi termini cartea. Apoi îţi iei liber câteva zile mergem la mare şi la munte şi uiţi tot. Ţi-ai neglijat şi familia, iubita ta mă sună îngrijorată. Hai te rog ieşi din starea aceasta.
- Nu promit dar încerc.
Mă ridic de pe bancă. Acum observ pe telefon mesajele şi telefoanele de la iubita mea. Am uitat complet de ea. Am fost prins în această vâltoare a minţii. Doamne era să-mi pierd iubita. Iubita mea din copilărie din cauza unei năluciri închipuiri. Traversez Calea Victoriei. Pe stâlpul de la metrou văd plăcuţa albă cu reclama anticariatului. Nu o bag în seamă, merg mai departe. Un bărbat mă întreabă:
- Ai găsit ce căutai?
- Nu şi nici nu mai vreau. Nu o să-mi pierd minţile pentru un magazin cu nişte cărţi.
- Trebuie să-l găseşti este anticariatul tău. Fii atent nu mai ai timp de pierdut.
Mă opresc mirat şi întreb:
- Stai...cine eşti?
- Anticarul...
Până să-l întreb ceva dispare. O iau la pas către Universitate. Cotrobăi toate străduţele din zonă. Mă duc la Unirii, merg pe toate străzile din Piaţa Unirii, alerg tot bulevardul. Intru în biblioteca naţională. Mă uit disperat în stânga şi dreapta. Merg de la Piaţa Muncii până la Dorobanţi pe jos. Fac kilometrii şi nu găsesc nimic. Plec încet către casă extenuat şi obosit. Telefonul mă trezeşte din amorţeală.
- Ce faci iubitule? Ce s-a întâmplat?
- Nimic am avut de scris, iartă-mă.
- Te aştept pe la mine. Mi-e dor de tine.
- Promit că vin mâine.
- Te iubesc.
- Şi eu.
Merg prin luminile palide ale Bucureştiului către casa mea. Picioarele mi le simt ca de plumb, mintea epuizată, iar sufletul plin de îndoieli. Ajung acasă, arunc Borges şi Kafka de pe canapea şi adorm. Cred că am dormit profund, m-am trezit de câteva ori era zi apoi seară şi tot aşa. Telefonul dat pe silenţios a înregistrat zeci de mesaje şi telefoane. Am continuat să dorm. Când m-am trezit mi-am făcut curat. Pe Borges şi Kafka i-am pus frumos în bibliotecă. Mi-am cerut scuze cu voce tare. Dau cu aspiratorul, şterg praful. Ridic canapeaua şi sub ea văd câteva hârtii. Pe una dintre ele scria Anticariatul nr.3....

Publicat in volumul Cuentos Rumanas, Ed. Amazon 2013