Suntem destinul ce sub mare
Își frânge-albastrul-negru de călăi.
Gândește-te, întâmplător e oare?
Să-mi vii în cale peste multe văi?
Să-ți sorb nectarul ochilor frumoși,
M-am transformat în floare de mălin
Sub cerul roș’ cu fluturii focoși
M-ascund - nălucă sunt, cu sânge fin.
De dorul tău plantez vlăstari de mure,
Ca ochii tăi, din calea lor să-i strâng;
Să-ți fur o lacrimă și ea să-mi fure
Din pur tot ce-i mai pur, și-apoi să plâng...
De fericire că-mi exiști pe lume
Tu, Zeu, cu-aripi de corb, sălbatice,
Cu tonus de bărbat sculptat din spume,
De mări de-argint, adânci, dramatice.
Nalbă, plasma-mi flutură în vine,
Am sângele mănunchi de trandafiri;
Căci doar așa, iubindu-te pe tine,
Mă simt femeie, zee, vers, psaltiri.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.