Clipe din urmă - Artur Enăşescu

Peste cetăţ de slavă, prin văi patriarhale,
Pe unde-au fost ogoare şi vesele sălaşe,
Vor creşte-n zări gheţarii, fantasme uriaşe,
Dezvăluind la lună scheletele lor pale.

Bătuţi de valul vremii ce sfarmă tot şi roade,
Bâtrân cu faţa suptă şi cu stufoase gene,
Dormi-vor înţelepţii sub cumpeni şi troiene,
Rupând de-a pururi firul străvechilor izvoade.

Cuaripi de aur, duhuri, pleca-vor în şirag
Pe albe povârnişuri, cu fruntea spre genună,
Din braţele lor strânse, făcând sub cer cunună,
Surâzător pieri-vor alături, drag cu drag.

O clipă, dogorită de ultimul sărut,
Ce va cuprinde zareac-o mreajă de văpăi,
Natura va renaşte, rostogolind prin văi,
Cascadele-i spumoase pe brazde noi de lut.

O clipă iar văzduhul va sângera pe ape,
Străfulgerat puternic de-a dorului lumini.
Apoi, frângând tiparul celor din urmă crini,
Tot cerul îşi va strânge azurul sub pleoape.

Şi demonul pierzării va sta mereu la pândă;
Prin larguri stăpânite de-a morţii dezolare,
Vor luneca doar norii, cu-ncolăciri fugare,
Iar soarele-şi va stinge, lin, torţa-i fumegândă.

Îmbrăţişând cenuşa rămasă pe altare,
Pe-oglinzi de gheaţă visul pierdutei lumi va trece;
Va tresări-n adâncuri sub el pământul rece
Şi-asupră-i se vor cerne cununile stelare.

Un singur om pe lume, din adormita ceată,
Vărsându-şi umbra neagră pe-ntunecatul sloi,
Va măsura deşertul cu gândul înapoi
Şi ochiu-i fulgera-va tăios ca o săgeată.

Zăresc prin colb de secoli făptura lui semeaţă;
Înalta-i frunte pare de boltă răstignită,
Iar viforosu-i suflet ce-n aspre zări palpită,
Roteşte ca un vultur pe crestele de gheaţă.

Cad blocuri sfărâmate sub pieptu-i de titan;
Sorb ochii tot adâncul şi clarul din tării;
Iar miile-i de gânduri în zbor de herghelii,
Zburdalnice s-alungă pe recele morman.

Pe-ncremenite valuri stă discul de jăratic –
E-un templu gol natura, cu albe propilee,
Pe care raza lunii, sfielnică scânteie,
Visând un ram în floare, sub cer primăvăratic.

Nici-un suspin nu curmă oceanul de tăcere,
Pe-nvineţite buze dorm sacrele cuvinte;
Jos, groaznică se-ntinde tăcerea din morminte,
Iar sus, imensitatea tăcerilor din sfere.

Prin cugetu-i din haos, atâtea lumi se-ncheagă;
Stă ţintă călătorul cu faţa spre destin
Şi-aşteaptă veşnicia, haotic şi divin,
Pe umerii atletici purtând zidirea-ntreagă.

De piscuri se agaţă, suind fără răgaz,
Tăcuta lui durere şi-o poartă către slavă;
Nădejdea-i mai pluteşte fluturătoare navă,
Ce luptă-n vijelie cu aprigul talaz.

E ultima verigă din lanţul ce se frânge;
Roiesc în jur luceferi; iar trupu-i cadaveric,
O clipă mai desparte lumina de-ntuneric,
Pe tâmple-i în şiroaie cad stropi aprinşi de sânge.

Simţirea-i sugrumată se zbate ca-ntr-un cleşte;
Ar vrea să frângă sloiul cu braţe de văpaie,
I-alunecă piciorul, suflarea i se taie,
Iar fruntea-i uriaşă cu neguri se-nveleşte.

Şi, totuşi, înc-odată, el se ridică drept;
Şi-nfige-n toate gândul – dumnezeiască daltă –
Visând o lume nouă şi-o zare mai înaltă,
Când inima-i se frânge de bărbătescu-i piept.

Îmbălsămând pământul cu-n vis fără de margini,
Suflarea-i îngheţată se pierde spre-nălţimi;
De sus zbucneşte jalnic un cor de heruvimi,
Şi-n zvârcoliri de şarpe, trec nori peste paragini.

Fulgerătoare săbii de creste viu se sparg;
Pe axa lor toţi sorii se poticnesc o clipă,
Iar moartea-şi desfăşoară năpraznica-i aripă,
Pe cea din urmă frunte, rostogolită-n larg.



vezi mai multe poezii de: Artur Enăşescu




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Oare - ma intrebai acuma - cum sa vede lumea, cand sazi colo la capatu' groapei, vazand cum scoaboara proaspatul mergator la judecata?! ca indura-va-se pamantul intr-a-l primeni, nu-i vorba: lesu-i les! insa, dincolo, ce s-a invrednici a i se arata? iaca, di ce.. uneori, intr-a cugeta la aiestea, ii mai de prisos, decat la cele lumesti si desarte, nu-i asa?!
Ce maretie, tre' sa aibe Dumnezeu, la cate facem noi istia di gios - si totusi, El, sa ni mai tiie, macar o clipa. Ori, ceia din urma?!..

Th3Mirr0r
th3mirr0r
joi, 17 august 2017


Mare minunatie, or izvodit ale voastre condeie!.. Ci eu imi amintesc de matale si restul; sad cu gandul ca lasat-ati toate aieste, poporului roman - si care, cu parere de rau, se imple de batjocura astor vremi! Ce sa-i faci? zicea bine si maestru' Blaga "Cineva a înveninat fântânile omului" -
th3mirr0r
joi, 17 august 2017


Sara buna, domnule Enasescu! Ce poate fi mai frumos, decat savoarea unei clipe, nu? Ori, facui si eu un popas pe taramul care isi deruleaza tablourile, 'poi cu gandul la dulci visari, voi a-mi pune tampla pe-o chiatra - doar-doar purta-ma-va inapoi, acasa. Citind acestea, ma cuprinde dorul. Dorul de casa, poete al neamului romanesc!
th3mirr0r
joi, 17 august 2017