Asa ne-au plecat evreii II
Adăugat de: stomff

Dar , oricat de trist si singur ar fi fost , nea Jean nu uita ca fusese un actor pretuit pe scenele bucurestene . Trecusera de mult acele vremuri dar el se imbraca tot timpul de parca ar fi fost invitat la masa , la fiecare masa , de catre vreo familie princiara , zilnic cu camasa alba si cravata , cu panataloni avand o dunga ascutita precum lama unui cutit , cu haina impecabil calcata si , fie soare fie ploaie , cu o palarie de fetru adevarat , intotdeauna asortata cu restul hainelor .
Am fost adeseori la el acasa , in camarutele pe care le ocupa vis a vis de liceul Mihai Viteazul , intr-un bloc vechi , la ultimul etaj , cu vedere spre strada Horiei.
Camerele nu erau chiar mici dar pareau asa pentru ca erau pline de mobile vechi si frumoase , de cufere mai inalte decat mama si in care ma puteam ascunde ( o faceam adesea) fara greutate , printre costume de teatru si fel de fel de haine din stofe grele , frumos colorate si blanuri moi, hainele cusute din catifele grele si satinuri ce pareau ca te mangaie cand le atingeai iar blanurile pareau decupate din cele cateva carti cu povesti pe care le aveam acasa. Nu lipseau nici smochinguri si fracuri cu coada de randunica , in manecile carora incercam in van sa imi var trupul mic si slab .
Eram prea mic sa inteleg mare lucru , dar eram suficient de gol ca sa inmagazinez tot felul de imagini , tot felu de mirosuri si mai ales tot felul de dialoguri .
Nea Jean cunostea povestea noastra , stia multe despre familia in care ma nascusem si , data fiind bunatatea lui care razbatea prin fiecare vorba , voia sa ne ajute.
Cine stie cata vreme cautase cu mintea o cale pe care sa o pata face , dar fara sa ne jigneasca , nu dandu-ne de pomana ci oferindu-se sa ne invete cum sa obtinem banii necesari zi de zi .
- Vera , (prenumele mamei era Elisabeta dar ca Vera au cunoscut-o cei mai multi prieteni , pana cand , intr-un alt mileniu , s-a stins) , nu poti sa te duci la fabrica si sa iti ingrijesti si copiii . Nu poti rezista la un asemenea efort.
- Si ce sa fac domnu’ Jean? Sa ma duc sa fur ? Daca Rica (era vorba de tata) se imbolnaveste iar , murim de foame.
- Dar cumnatul tau nu va mai poate ajuta cu ceva bani , din cand in cand?
- De 7 ani vinde intr-una . I-au mai ramas tacamurile de argint si cateva vase de portelan chinezesc. Cand ne-au dat pe noi afara din casa unde stateam impreuna, i-au lasat pe ei doi intr-o camera si din celelalte trei i-au luat tot. Cine stie cine se bucura acum de mobilele si de lucrurile lui frumoase . Oricum pe Tudorel l-au luat si il tin la ei , si Nenea Tudorel alearga de dimineata pana seara ca sa ii aduca numai bunatati la masa .
- Stiu. Il stiu bine. L-am cunoscut si pe el si pe fratele lui, pe Costica Thobescu , generalul. Erau amandoi tare cumsecade. Costica i-a ajutat pe multi sa fuga din calea urgiei. El saracu’ n-a mai apucat sa fuga. Am auzit ca a murit in puscarie .
- Asa e domnu’Jean . L-au omorat ca pe un caine nenorocitii astia.
- Ai grija cum vorbesti . Te aude asta mic si cine stie cum se scapa pe undeva !
- N-am ce sa fac . Trebuie sa inteleaga de ce traim asa cum traim si sa incerce sa ii fie mai bine.
- Draga Vera , voi sunteti chiar fericiti pentru ca aveti de ce sa va straduiti.
- Asa e nea Jean dar cand Nenea Tudorel o sa termine tot , nu vom mai avea de ce sa mergem la talcioc si atunci sa te tii . Vom avea si mai multe probleme.
- De asta am vrut sa vorbesc cu tine asatzi . Stii ca eu primesc lunar pachete de la rudele pe care le am in strainatate. Am imbatranit si mi-e din ce in ce mai greu sa ma duc sa vand fuste de tergal si pardesie de dralon . In plus , nici nu prea imi da mana sa merg la talcioc . Ma intalnesc adeseori cu fosti cunoscuti , la fel de tristi si saraci ca mine . Ne ocolim privirile si ne intorcem cu spatele unii la ceilalti , desi nu e nimic rusinos , in cele din urma.
- Si Nenea Tudorel spune la fel dar are o inima atat de buna incat ar fi in stare sa se tarasca numai sa avem ce manca si cu ce sa ne imbracam copiii. El m-a invatat ce este talciocul si nu-mi pare rau . Invat atat de multe lucruri , intalnesc atatia oameni, vad atatea lucruri frumoase printre vechituri ! M-am nascut la tara si n-am cunoscut decat gradina de zarzavat a lui tata , dealurile pe care duceam vitele la pascut , piata din Ramnic si scoala din sat. Acum , vad la talcioc vulpi argintii , casete de argint si portelanuri frantuzesti , farfurii de Rosenthal si mi le doresc pe toate . Numai ca trebuie sa le vand pe ale lui Nenea Tudorel !
- Crezi ca ai putea sa ma ajuti sa imi vand si eu lucrurile de prin casa ?
- Domnu’ Jean , vreti sa plecati in Palestina !
- Nu se mai numeste Palestina . Tara in care se strang cei de un neam cu mine se numeste Israel . Si nu vreau sa plec. Pentru ce sa mai plec acum ? M-am nascut aici si o sa mor aici , unde i-am ingropat si pe ai mei. Dar nu mai ramane nimeni dupa mine! La ce bun sa pastrez toate astea ? Daca tu le vinzi , castigi si tu un ban si eu traiesc mai linistit , cheltuind pretul unor lucruri nefolositoare. Mi-e greu sa imi fac singur de mancare . Cu ce iau pe astea , pot sa mananc la carciuma in fiecare zi din cele care mi le mai da Cel de sus. Iti mai dau tie si ce imi vine cu pachetele si vom fi cu totii multumiti.
- Domnu’ Jean , eu sunt gata sa incerc . Daca ma ajuti dumneata sa imi spui si cat sa cer si cat sa iti dau dumitale , nu o sa pot decat sa ma rog sa-ti dea Dumnezeul nostru si al dumitale , sanatate!
- Preturile le facem impreuna si nu vor fi niciodata batute in cuie. Daca amandoi vom fi cinstiti , vom avea de castigat amandoi.


***
Sambata dupamiaza , fratele meu mai mare , impreuna cu nenea Tudorel si cu Tanca , matusa noastra , luau tramvaiul 13 din Cotroceni si coborau in statia care se afla chiar in fata portii noastre . Ii asteptam cu nerabdare , aveam voie sa ii astept in strada dar sa nu ma misc de langa debitul de tutun din coltul parcului , vopsit in verde , parca facand parte din vegetatia din spatele sau. Tutungiul , un domn inalt , invalid de razboi , ramas cu o pozitie ciudata , aplecata spre stanga a capului ( povestea ca l-a lovit in acea parte a gatului , o schija ratacita iar asta in loc sa il deranjeze parea sa il fi bucurat , pentru ca asa – zicea el – a scapat de restul razboiului cu toate chinurile lui) ma pazea la rugamintea parintilor mei sa nu fiu tentat sa ma apropii prea mult de marginea trotoarului . Dupa ce coborau pasagerii din tramvai , vagoanele albe cu o dunga lata si rosie de-a lungul lor , unul de clasa I si altul de clasa a II-a intrau in periferia Caii Iancului , un loc in care trebuaiu sa fie ceva balauri si alte fiinte inspaimantatoare , pentru ca acolo nu ajunsesem niciodata iar mama spunea ca nu e bine sa mergem sa ne plimbam pe acele strazi , mai indepartate .
Nu prea ma lamurise nimeni de ce vagonul de clasa I este aproape gol iar cel de clasa a II-a aproape plin pentru ca explicatia pe care o primisem se rezuma numai la faptul ca exista o diferenta de pret . La clasa I biletul costa 35 de bani iar la clasa a II-a numai 25. Bineinteles ca le cercetasem cu mare atentie pe cele aruncate , la intamplare , pe jos , pe trotuarul de langa linia de metal. Dar singurul lucru care deosebea acele bilete era felul cifrelor scrise in coltul din dreapta jos , cu semne de o schioapa. Nu intelegeam ce este acela pret al biletului de calatorie si nici de ce acel pret trebuie platit ca sa ai voie sa calatoresti cu tramvaiul.

Sambata seara , numarul membrilor familiei se marea simtitor , insa in mod ciudat , in cele doua camere dintre care una era si dormitor si sufragerie si bucatarie , aveam loc toti . Cel mai frumos lucru era insa faptul ca toata lumea era linistita ori oarecum multumita , probabil pentru ca se aflau impreuna si putea sa vorbeasca unii cu altii , sa isi povesteasca intamplarile din ultimele zile ce se scursesera.
- Vera , daca nu ai alta treaba urgenta maine as vrea sa mai mergem la talcioc , poate mai facem rost de ceva bani.
- Tocmai voiam sa iti spun ca eu trebuie sa merg oricum . Am ceva marfa a unui client si trebuie sa incerc sa o vand . Stai sa iti povestesc ce mi s-a intamplat…

***



- Hai sa pregatim un lot pentru duminica asta si sa ne dorim sa ai noroc.
S-au apucat amandoi sa impacheteze . Nea Jean scria pe o bucata de hartie ce impacheta mama . In scurta vreme erau deja gata niste bagaje uriase pentru mine . Ma intrebam cu groaza daca mama o sa ma puna sa car asa ceva . Probabil ca se citea in ochii mei nelinistea pentru ca nea Jean a zambit catre mine . Era un zambet trist pe care aveam sa il inteleg mult mai tarziu.
- Ce e micutule? Ce nu-ti convine?
Nu stiam ce sa spun . Am profitat de faptul ca desi aveam doar vreo patru ani , invatasem sa citesc si m-am aratat nedumerit de faptul ca avea pe masa o carte din care nu intelegeam niciun semn.
- Nu toti oamenii vorbesc aceiasi limba . Unii vorbesc doua sau trei limbi diferite , altii chiar mai multe. – a spus nea Jean.
- Da’ de ce nu se scrie la fel ?
- Chiar daca folosesc aceleasi semne , chiar daca tu stii sa citesti , tot nu ai intelege nimic. Iar cartea asta , nici macar nu e scrisa cu literele pe care le cunosti tu.
- Si nu pot sa le invat ?
- Ba de putut ai putea. Dar nu cred ca ti-ar folosi prea mult . Iti place pentru ca e ceva nou pentru tine si esti un copil curios. Oricum , eu nu o mai folosesc asa ca daca o vrei si daca imi promiti ca o vei pastra , ti-o daruiesc.


Il priveam fascinat. Chiar imi dadea mie cartea asta veche , scrisa atat de ciudat ? Dar ce carte este asta , ce povesti sunt intre copertile ei? Habar n-aveam si nici nu eram dornic sa pun intrebari suplimentare. Daca mai stateam mult poate s-ar fi razgandit si nu voiam sa o ia inapoi!
M-am agatat de fusta mamei , incercand sa-i atrag atentia . Ea era ocupata cu copiatul listei pe care o scrisese nea Jean.
Imi luasem cartea in brate si o strangeam la piept . Era prima mea comoara. Desi nu sunt evreu , prima mea comoara era un Talmud . Il am si astazi . Nu stiu sa il citesc dar il pastrez cu sfintenie. I s-au adaugat si alte carti scrise in limba aceea necunoscuta pentru mine, carti pe care le iubesc si le respect. De fiecare data cand le ating imi pun intrebarea caruia dintre nepotii mei sa le daruiesc la randul meu. Problema este ca nu prea ma pot desparti de ele . Chair daca stiu in mare ce cuprind , scrisul acela ciudat imi asigura legatura cu lumea misterioasa a copilariei mele , cu lumea si povestile lui Nea Jean.
Dar intalnirea mea cu poporul lui Israel nu luase sfarsit inca pentru ca noul meu prieten considera ca trebuie sa intareasca legatura dintre mine si amintirea alor lui.
- Uite Vera , am aici un medalion mic . I s-a rupt toarta dar mie mi-a purtat noroc. I-al si da-i-l mai tarziu astuia mic . Dumnezeu nu se va supara daca ii pui langa o cruciulita de aur si un Moise de portelan.
- Domnu’ Jean , cred ca Dumnezeu ne iubeste tare mult . Altfel nu ne-ar fi fost dat sa te intalnim . Esti un om tare bun . Iti multumesc pentru tot ce faci pentru noi.
- Verusca , noi am fost obisnuiti sa ne ajutam unii pe altii. Dintre ai mei , nu prea mai am pe cine sa ajut. Voi sunteti un fel de familie . M-ati primit in casa voastra si am baut cu Rica cele mai placute cafele. Nu stie sa joace table , dar mai are timp sa invete. Oricum , asta sa nu-i spui ca sa nu se supere . N-as vrea sa ma lipsesc de serile in care stam de vorba .

Am plecat , eu purtand la piept cartea aceea misterioasa si strangand intr-o mana micul medalion de portelan fara toarta iar mama tragand din greu dupa ea un copil si doi saci enormi cu diverse lucruri.

Nea Jean nu pleca in Israel . Se pregatea sa plece la Dumnezeul lui . Dar nu voia sa plece inainte de a lasa in urma ceva . Pentru ca amintirea lui s-ar stinge odata cu mine , am hotarat sa scriu aceasta carte .


Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Foarte emotionant si scrisa foarte bine . Te rog sa continui , e pacat sa nu termini aceasta carte!
Am retinut ceva : ai locuit in Cotroceni ...:),,,si eu la fel , in aceeasi zona , unde este statuia Leul ...in fata casei era statia tramvaiului 13...:)...la doi pasi era cofetaria amenajata in fosta gara a regelui , de la Cotroceni :)...:)
Adina Speranta
luni, 08 iunie 2015


Multttumesc mult Dorina! Sper sa termin volumul inainte de a se pierde aceste amintiri odata cu mine.>
stomff
sâmbătă, 06 iunie 2015


emotionanta povestire. ,plecarile,, sunt intotdeauna dureroase si unii oameni reusesc sa se aseze in sufketul nostru si sa nu ne paraseasca. un astfel de om o fi fost si nea Jean. ek o lasat in urma sa o ,,Urma ,,pe care tu ai dus-o mai departe. felicitari pentru text!
dorina neculce
vineri, 05 iunie 2015