A rămas o bătrânică,
Necăjită, fără carte,
În sătucul de pe coastă,
Căci copiii sunt departe.
Au ajuns oameni de vază,
La oraș trăiesc regește,
Biata mamă este mândră,
Zi de zi îi pomenește.
Și se roagă pentru dânșii
La biserica din vale,
Domnul să îi lumineze,
Să îi țină drepți pe cale.
Dar n-au mai venit pe-acasă,
Cam de multișor, bag seama
Și plâng ochii ei întruna
Și ce singură e mama!
Zi de zi privește poarta
Ca pe o icoană rară
Cu nădejde vie-n suflet
Poate vreunul o s-apară.
Apoi, seara, fără vlagă,
Se retrage la culcare,
Timpul trece, ea așteaptă,
Să-i mai vadă până moare.
vezi mai multe poezii de: Octavian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.