(dedicată marelui nostru poet național, Mihai Eminescu)
Atunci când pe boltă-un luceafăr se stinge,
Prin urme de stele, ubicuul astru
Își reazemă umbra de veșnic sihastru,
Sfidând orizontul. Tăcerea îl ninge...
Ca rege-al himerei și rob al iubirii,
Revarsă în cosmos simțirile-i nude;
Când versu-i vibrează – și jertfă, și jude,
Se nasc diamante în sfera gândirii.
Pe inimi de ceară depus-a scânteie,
În suflete fade privind melancolic;
Captiv risipit pe un cer diabolic,
Ascuns-a în slove a patimii cheie.
(De vrei nemurire, ți-e soarta despotul –
O lege infamă și aspră-a naturii;
Să cauți amorul la granița urii
Desfide nimicul, dar poate fi totul!)
E somnul veciei cumplită pedeapsă,
De gene se-anină constant amintirea,
Mai vie lumină nu vezi nicăirea:
Și-acum Eminescu-i săpat în sinapsă!
vezi mai multe poezii de: Camelia Ardelean
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Mulțumesc, dragele mele: Felicia, Iulia, Marinela, de popasul în lumea versurilor mele și de mesajele de apreciere lăsate! Cu prietenie,
Camelia Ardelean (autor)
luni, 16 ianuarie 2017
O poezie frumoasă şi ca mesaj, şi ca formă.
marinela
duminică, 15 ianuarie 2017
Adorabila poezie !!!
iuli.a
duminică, 15 ianuarie 2017
Frumos poem,
Am citit cu drag
felicia
sâmbătă, 14 ianuarie 2017