Uneori cuprind amurgu-n brațe
Și globuri cerului îi prind;
Mă joc cu cioburi prinse-n ațe,
Altar de ghinde-n nori surprind.
Eu sunt femeie pură, zeitate...
Pe care zeii au zvârlit-o pe pământ;
Aici sunt oameni ce respiră nedreptate,
Să mă trimită, înapoi, în cerul sfânt.
Și zbor asemeni unui corb în zări,
Când om, când pasăre-n văzduh,
Am aripi lungi, scări peste mări,
Pe care urc ca om, cobor ca duh.
Aici, sus, sunt steluțe arzătoare,
Sunt îngeri mulți cu fețele albastre,
E Dumnezeu, pe tronul său, izvoare,
Sunt flori în nuanțe calde, văi sihastre.
Acolo, jos, sunt strigăte de chin,
Sunt boli, împărăteasă-i sărăcia;
Căci cei cu bani sunt un amar pelin,
Iar cei ce n-au își mână stângăcia.
Aș vrea să-i nalț cu mine, sus, în zbor,
De trupuri aripi elixir să cos,
Dar în strădania-mi de ajutor,
Se rup căci sunt fragile, de prisos.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.