Către posteritate
1.
Într-adevăr, trăiesc în evul întunecat!
Un cuvânt sincer este o absurditate. O frunte netedă indică
O inimă tare. Cel care râde
Nu a auzit încă
Vestea cumplită.
Ah, în ce epocă trăim!
Când să vorbim despre copaci este aproape o crimă
Căci este un fel de omitere a nedreptăţii!
Și cel care trece calm pe stradă,
Nu este el la îndemâna prietenilor săi
În necaz?
Este adevărat: îmi câștig existența
Dar, crede-mă, este doar un accident.
Nimic din ceea ce fac nu îmi dă dreptul să mănânc să mă satur.
Din întâmplare am fost cruțat. (Dacă norocul mă părăsește
sunt pierdut.)
Ei îmi spun: mănâncă și bea. Bucură-te că eşti norocos!
Dar cum pot să mănânc și să beau
Când mâncarea este smulsă de la cei flămânzi
Și paharul meu cu apă aparține celui însetat?
Și totuși mănânc și beau.
Aș fi bucuros să fiu înțelept.
Cărțile vechi ne spun ce este înțelepciunea:
Evitați războiul lumii
Trăiește-ți puținul timp
Netemându-te de nimeni
Fără violență
Fă bine în loc de rău -
Nu împlinirea dorinței, ci uitarea ei
Trece drept înțelepciune.
Nu pot face nimic din toate astea:
Într-adevăr, trăiesc în evul întunecat!
2.
Am venit la oraș într-o perioadă de dezordine
Când foamea domnea.
Am venit printre oameni într-o vreme de răscoală
Și m-am revoltat cu ei.
Aşa trecu timpul
Care pe pământ mi-a fost dat.
Mi-am mâncat mâncarea între masacre.
Umbra crimei stătea peste somnul meu.
Și când am iubit, am iubit cu indiferență.
Priveam natura cu nerăbdare.
Aşa trecu timpul
Care pe pământ mi-a fost dat.
Pe vremea mea, străzile duceau la nisipuri mișcătoare.
Vorbirea m-a trădat sacrificatorului.
Nu puteam face nimic. Dar fără mine
Conducătorii ar fi fost mai în siguranță. Aceasta a fost speranța mea.
Aşa trecu timpul
Care pe pământ mi-a fost dat.
3.
Tu, care vei ieși din potop
În care ne scufundăm,
Gândeşte -
Când vorbești despre slăbiciunile noastre,
Spune de asemenea despre timpului întunecat
care le-a adus la iveală.
Căci ne-am dus, schimbându-ne țara mai des decât pantofii.
În războiul de clasă, disperat
Când era doar nedreptate și nicio rezistență.
Căci noi știam prea bine:
Chiar și ura de mizerie
Face sprânceana să se asprească.
Chiar și mânia împotriva nedreptății
Face vocea să devină aspră. Vai, noi
Care doream să punem bazele bunătăţii
Nu am putut fi noi înșine amabili.
Dar tu, când în sfârșit se va întâmpla
Acel om şi-ar fi putut ajuta semenul,
Nu ne judeca
Prea aspru.
tradusa de Casandra Ioan
vezi mai multe poezii de: Bertolt Brecht
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.