Era zi de primăvară
când ne-am cunoscut,
ziua noastră a femeii,
cândva, mai demult.
Mă dusesem hotărâtă
să o înfiez
și am văzut-o cum se-nvârte
ca un titirez.
Mică, albă, delicată,
ca un fulg de nea,
un mic ghemotoc de blană
spre minge sărea.
Nu avea mustăţi, sprâncene,
că şi le arsese
ochii – doua albăstrele
chiar atunci culese.
Roze purta în urechi,
roz era şi nasul,
blana albă de hermină,
sprinten avea pasul.
Coada-i flutura semeaţă
ca şi un stindard,
era fină, delicată,
avea suflet cald.
M-am decis în graba mare
să o iau cu mine
lângă inimă sub haină,
ca să-i fie bine.
O mică sălbăticiune
se zbătea să scape
miorlăind pe-un ton sinistru,
sunete ciudate.
Am ajuns cu bine-acasă,
unde fiica mea
a fost nespus de uimită
văzând-o pe ea.
Coup de foudre, eu aş zice,
fiindcă din priviri
şi-au declarat pe vecie
marile iubiri.
A intrat în viaţa noastră
cu iubirea sa
ne-a adus şi mângâiere
când se alinta.
Ne-a iubit pe fiecare
după placul său,
a plecat din viaţa noastră
şi ne pare rău...
vezi mai multe poezii de: miana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
gingasa si sensibila poezie,Miana...
si eu iubesc pisicile..dar..stiu ca daca as lua una,mi-as lipi inima de ea...si nu ca asta ar fi rau..:)..dar intervine la un moment dat aspectul din ultima ta strofa...si atunci..sufar! sufar ingrozitor....
multumesc Miana de versurile tale,frumoase!
cu drag,
danab
vineri, 04 septembrie 2015