Ca doi nebuni ne-am fi iubit,
La piept de mă primeai cu seară,
Ți-aș fi atins gingașul păr
Cu gura să nu mă mai doară,
Frunzele ce pășind le ofilesc,
Ori apa dulce de izvoare.
Ți-aș fi șoptit ca murmurele reci,
În vară despre zumzetul de-albine,
Ca mierea lor zilele am fi avut pe veci
De mă lăsai să-ți strâng tristețile-n pumn,
La rădăcini de măr sălbatic,
Să le plantez cu mâinile creștine.
Te-aș fi privit ca pe-un rege sfânt;
În nopțile pierdute din războaie,
Ți-aș fi pansat cu mirodenii sângele
Și părul lung până în pământ,
Și-ar fi plecat lungi firele,
Să șteargă nevorbitorul tău tumult.
Dar tu ai nins cu albele săgeți,
Înfipt-au ele colții înspre mine,
Și am murit ca o zăpadă când se-moaie.
M-au învelit cu toamna ruginie,
Din albăstrele veștede pe tâmple,
Mi-au pus basmaua vineție
Și ochii mei atunci au plâns mult,
Batistele storceau pe rând,
A' mele lacrime nevinovate.
Însă în văzul greu și limpede,
O dimineața cristalină milă avu,
De trupul meu cinstit și negru.
Îmi puse peste buze o ploaie,
Cu vânt mi-a pieptănat noroaiele
Din pletele ce mă târau spre viața nouă.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.