Călătoria
...
Îmi aduc aminte bine de acel timp în care
Citeam despre univers și mă-nfiora misterul
Misterul găurilor negre ori al petelor solare,
Sau despre cum s-a născut efemerul.
....
Așa am spus, că citeam? Nu, eu de fapt mâncam
Ajunsesem să mănânc această-nvățătură,
Fiece frază din cărți era o-nghițitură
Și cu cât citeam, cu-atât nu mă săturam!
...
Oricât de multe-aș fi aflat, devenea și mai adânc
Misterul ascuns de voalul ce-acoperea realitatea,
Ca un lac cu apă vie, ce mă-ndemna să mă arunc
Să-mi stingă focul ce-mi mistuia eternitatea!
...
Eram curios: de ce, de când, de unde, cum?
Adulmecând adevărul cu-al său ciudat parfum,
Ceva mă îndemna să aflu, parcă eram obsedat,
Înghițeam cărți după cărți, citeam ca un apucat!
...
Zeci de ani am dus-o-așa, să aflu suprema taină
Și am aflat într-un târziu că tot ce știu e doar o haină,
Iar Adevărul nu se află sub nicio formă prin știință,
Pentru că se-arată singur, prin răbdarea-n suferință!
...
Drumul omului prin viață e drumul către veșnicie,
Drum ce duce pân-la urmă la întâlnirea lui cu sine,
De la lumea prinsă-n beznă către lumile divine,
În cea mai tainică și grea și sfântă călătorie!
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.