Calea
...
Nu întreb de va fi bine, nu vreau să știu mai devreme
Ce mi-a rezervat destinul pe cale de consecință,
Drumul vieții nu mi-e scris și nu știu de ce m-aș teme,
Căci din toate pătimite, oricare este-o biruință.
....
N-am avut viață prea grea, nici pot spune c-am plutit
De-aș fi fost mai curajos, i-aș fi cunoscut vieții mirajul
De mult prea multe ori prudența mi-a înlocuit curajul,
Iar dacă pașii mei poartă cu greu povara anilor ce-i am,
Ei sunt reflectarea vieții pe care-am dus-o pân-acum.
Oricum mi-am primit lumina din care sorb la nesfârșit
Darul cel mai minunat din toate câte le-așteptam,
Cu care-aș avea îndrăzneala să pornesc la orice drum.
....
Căci viața care mi-a fost dată este cea mai înaltă școală,
Pe care-aș putea-o absolvi în drumul prin eternitate,
Căci dat mi-e către Sursa vieții să-mi închei acest destin,
Prin câte povești voi trece, în toate sufletu-mi coboară,
Căci sunt dator prin fiecare, să-nvăț a le trăi pe toate,
Pentru că toate sunt menite a mă goli câte puțin
De lutul greu care-mi dă forma, iar fără formă să devin
Totuna cu Sursa vieții, cel care deși nimic e tot ce poate fi divin.
....
Acesta-i rostul meu în lume, în lumea formelor din lut,
Să fiu una cu Cel care m-a cunoscut ca să-l știu
Și care, Cuvânt primordial, m-așteaptă răbdător, tăcut,
Să-i pătrund șoapta divină, să facă din mine fiu
....
Iar dacă mi-e dat să plâng, trăind pe drum vreo suferință,
Tot El m-a învățat să rabd, căci răbdarea-i biruință,
Cea mai înaltă biruință ce nu cunoaște-mpotrivire,
Căci acceptarea și răbdarea sunt calea spre desăvârșire.
....
Iar când toate fi-vor gata, împlinindu-mi toate scopul
De a mă goli de mine spre a conține-n mine toate,
Precum o arcă ce plutește zdruncinată de potopul
Ce mă poartă către țărmuri aflate dincolo de moarte,
Eu, voi fi una cu Sursa, cel care m-a fost ca să-l fiu,
Să fiu una cu cel care m-a cunoscut și-acum sunt viu.
...
Nu e ușor de dus povara unor povești de viață școală
pentru că fiecare nouă viață mi-aduce din nou povară.
Când toate-s scrise-n cărți de viață și-n Pomul Vieții așezate,
Să-nvăț a mă goli de lut acceptând întâia moarte,
Accept, pot spune-ntâia moarte dacă-mi e de trebuință,
Dar n-accept bucuros de asta, căci asta-nseamnă suferință.
...
Și numai cei ce n-au trecut prin suferință și n-au plâns
Netrăind încă suferința, mult prea ușor dau un răspuns,
Ba, mulți asemenea cu ei dau sfaturi și scriu antume,
Se bucură de-nnalt prestigiu, cutreierând întreaga lume,
Însă nu e treaba mea să văd ce fac ceilalți cu ce știu,
Iar câtă vreme mai văd răul, nu s-ar spune că sunt viu.
....
Căci liber este fiecare spre a-și configura destinul,
Chiar dacă, știind demersul, evită să-și asume chinul
Și nu ne este tuturor dat să scăpăm în scurtă vreme
De ciclul nașterii și-al morții și-al suferințelor extreme,
Căci Samsara-i închisoarea ce ne ține-nchiși pe toți,
Să părem în lume vii, dar de fapt să fim ca morți,
Când cei mai mulți nu au habar că asta nu-i realitate
Ci o iluzie perversă, ce-ascunde drumul către moarte.
....
Cum putem scăpa de asta? Cum am spus, prin acceptare,
Prin acceptarea suferinței, când omul roșu din noi, moare,
În noi fiind două ființe: una este materială, cealaltă este divină,
Cea materială e spre moarte căci e făcută din pământ,
Cealaltă este spre viață dacă-o pătrunde Duhul Sfânt,
Pentru că Duhul Sfânt e forța purtătoare de lumină.
...
Și-ntre aceste două ființe se dă o luptă permanentă,
În care instinctul animal vrea să-nvingă, să domine,
Spre a nu se trezi în mine Conștiința Sursei, imanentă,
Eu să rămân prins în Samsara, străin de-adevăratul sine,
Să fiu hrană pentru-aceia ce-s emanați din întuneric,
Ghidați de văzătorul nopții, ochiul morții, luciferic,
Invizibilii din umbră, ce vor să-mi fure energia,
Iar pentru asta fac orice, să nu-mi ating veșnicia,
De-aceea-l ajută pe cel roșu, umflând egoul cât mai mult,
Pentru ca apoi să-nșire ispite de care să ascult,
Și uite-așa, ușor ușor, fără să simt a lor prezență,
Să fiu eternul prizonier, o somnambulă excrescență.
...
Dar eu, îi las să încerce iar dacă pot să mă întoarcă,
De-ar reuși, e-un bun semnal că am căzut în rătăcire,
Iar peste potopul viață, n-am adus prea multe-n arcă,
Dar destinul e cu mine și din viitor mi-aduce
Ca prilej de suferință și răbdare, poate-o cruce.
...
Și nu cred c-ar fi ușoară, sigur m-ar trânti pe jos,
Probabil să-mi amintească de suferința lui Hristos,
Cel prin care Dumnezeu ne-a fost atunci pe fiecare,
Făcând drumul spre Golgota să-l facem apoi și noi,
Și să murim ca excrescențe spre a renaște de sus,
Curați ca niște nou-născuți din suferință și răbdare,
Gata să primim Duh Sfânt așteptându-l treji și goi
Căci doar așa putem răzbate, cum a răzbătut Iisus.
...
Dar povestea este lungă și poate ține mii de ani,
Și va tot ține până când vom ajunge-așa sărmani,
Că nu vom avea vreo formă și vom fi numai conștiințe,
Conștiințe din Conștiința Sursă, izvorul etern de ființe.
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.