Cucoana Marieta - Calistrat Hogaș
Adăugat de: Adina Speranta

...Alţi oameni, alte timpuri!..

Iată pentru ce nu găsi nimeni nici prea mojic, nici prea necuviincios pe Andrei, nepotul căpitanului Enache, când, într-o sară, sosind de pe coclauri la moşul său, căpitanul, umplu aşa, fără de veste şi cum se afla de pe drum uşa salonului plin de lume, cu persoana sa bărboasă, colbăită, nepeptănată, cu umbra neagră a imensei sale pălării, cu cele două opinci de la picioare nu mai puţin imense şi cu înfăţişarea de broaşte strivite, iar, peste tot şi peste toate, cu vestita sa manta, care ar fi putut sta cu cinste şi pe umerii de stâncă ai Panaghiei... Cine nu cunoştea pe Andrei, nepotul căpitanului Enache!...

Cucoanele, mai cu samă, îşi dădeau ghionturi pe ascuns şi vorbeau pe şoptite înde ele, când îl vedeau.

— Doamne, dragă, mai văzut-ai tu, de când eşti, un om aşa de sucit şi hursuz ca nepotul ista al căpitanului? Eu, una, drept să-ţi spun, nu-l pot suferi...

Şi, legănându-se în cumpănă pe scaun, îşi făcea vânt alene cu evantaliul, uitându-se nehotărât înainte şi cam pe sus.

— Eu, Lenţo, dacă m-ai crede, nici nu i-am prea luat sama... Aşa de puţin mă interesează, că nu-ţi poţi închipui...

Şi, o dată cu vorba, îşi întocmea, în oglinda din faţă, cu degete albe şi iuţi, un zuluf îndăjătnic şi negru, ce-i tot cădea în jos pe frunte şi nu se astâmpăra binişor la locul lui.

Ba, câteodată, se găseau şi cucoane mai îndrăzneţe, care să-l dojănească în faţă, cu gândul de a-l mai ciopli şi a-i mai scoate din hursuzlucul şi obişnuita lui mojicie.

— Doamne, domnule Andrei, îi zicea din când în când câte una dintre ele, adică de ce n-ai fi şi d-ta om ca alţi oameni?... Nu ştiu, zău, te faci, ori eşti din firea d-tale aşa hursuz?...

— Şi dacă-s hursuz, cuconiţă, dragă, adică ce treabă ai mata cu mine numaidecât? Ia, te rog, să mă laşi în pace cu cusururile mele, după cum te las şi eu în pace pe mata cu cusururile matale...

— Să mă crezi, domnule Andrei, răspundea cucoana, punându-i uşor şi prieteneşte mâna pe umăr, să mă crezi că de s-ar găsi cineva care să-mi spună cusururile în faţă, eu nu m-aş supăra cum te superi d-ta; ba, dimpotrivă, m-aş bucura şi i-aş mulţămi...

— Eu nici nu mă supăr, nici nu mă bucur, şi nici nu-ţi mulţămesc, răspundea Andrei cu cea mai mare nepăsare; atâta numai pot să-ţi spun, că mata, cuconiţă dragă, n-ai dat încă peste cineva care să-ţi spună verde, în faţă, toate cusururile câte le ai; şi... slava Domnului! eşti plină de cusururi, ca oaia de curnuţi, fie vorba între noi...

— Domnule Andrei, îl întrerupea cucoana retrăgându-şi mâna şi acoperindu-şi gura cu ea, în semn de mirare, domnule Andrei, dar ştii că eşti cam...

— Obraznic... ştiu; dar fără vicleşug la vorbă.

— Vicleşug, nevicleşug ia te rog să-mi spui cam ce atâtea cusururi ai găsit, adică, d-ta la mine?...

— Mai multe decât la toate cucoanele de pe faţa pământului... Mai întăi, te superi de adevăr, al doilea, ia, te poftesc, uită-te puţin în cea oglindă...

Şi, luînd-o la braţ, cam cu de-a sila, o ducea dinaintea oglinzii.

— Ia uită-te, urma Andrei arătând cu degetul în oglindă, adică cei doi ochi de colo, cari nu ştiu ai cui or fi, în loc de a se părea rupţi din albastrul cerului, nu puteau ei să bată ceva mai în floarea frunzei de varză? şi, în loc de a fi aşa de ucigaşi şi plini de păcate precum sunt, nu puteau ei să fie nevinovaţi şi blajini, cam aşa, de pildă, cum ar fi doi ochi de capră moartă?... Genele!... pentru ce, mă rog, numaidecât gene aşa de lungi, de mătăsoase şi de negre? Nu cumva s-a gândit cel ce ţi le-a dat să îngroape, sub umbra lor stufoasă, sufletele tuturor proştilor ce s-ar uita în ochii d-tale?...

— Ia, te rog, lasă-mă...

Şi, cu o mişcare aproape nesimţită, voia să-şi scoată mâna-i mică de sub, braţul vânjos al lui Andrei.

— Mă rog... mă rog... încă n-am sfârşit cu cusururile, zicea el strângându-i mai tare mâna sub braţ; vezi că te superi?... şi ai atâtea cusururi!... Mai multe chiar de câţi curnuţi are o blană de oaie, care umblă prin pârloage...

— Domnule Andrei, da ştii că eşti?...

— Nesuferit şi obraznic... ştiu... mi-ai mai spus-o o dată: totuşi ascultă... N-ai putea să-mi spui d-ta cam ce Soare ţi-a fost tată şi ce Auroră ţi-a fost mamă, de ţi-a pus pe cap aşa, fără cumpăt, tot aurul şi toată lumina razelor lor?...

— Mă rog, mult mai ai?

Şi iarăşi dădea să scape de sub braţul lui Andrei.

— Ia râzi oleacă! o ruga Andrei, ţinând-o pe loc.

Şi cucoana, ca sugestionată, râdea...

— Vezi?... urma Andrei, numai cât se uită cineva la dinţişorii d-tale cei albi şi mărunţi şi se şi simte muşcat de suflet; bineînţeles că acel cineva n-am fost eu, nu sunt şi nici n-am de gând să fiu vreodată eu...

Cu o mişcare iute şi nervoasă, lovea uşor peste faţă pe Andrei cu toată lărgimea deschisă a evantaliului său şi, smuncindu-şi repede mâna-i albă şi mică de sub braţul lui, fugea, fără să zică nimic, şi se răsturna molatec pe canapeaua din fundul odăii…

Şi, lucru de mirare!... mai pe urmă, cucoana noastră îşi schimba cu totul socotinţa şi nu mai găsea pe Andrei nici obraznic, nici hursuz…

Cu cucoanele însă bătrâne, care făceau pe tinerele, Andrei era crud şi viclean .

Căpităneasa de gazda, cucoana Sevastiţa, mătuşa cam de plop a lui Andrei, o femeie mică, uscăţivă, subţirică şi nici tocmai urâtă, şi nici tocmai bătrână, smunci lui Andrei pălăria din mână şi mantaua din spete...

— Ce dracu, Andrei, zise ea dându-le Măriucăi să le ducă încolo, mai deoparte, ia mai lasă la naiba din cele obiceiuri şi apucături ale tale; mai ciopleşte-te oleacă, măi băiete...

Şi Andrei, prinzindu-şi mătuşa în braţe, o sărută cu zgomot pe frunte...

— Da obiceiul şi apucătura asta, zise Andrei privind-o în ochi şi fără a-i da încă drumul din braţe, ce zici mătuşica dragă, s-o las la naiba?

— Fugi, lasă-mă că mă umpli toată de colb, zise ea smuncindu-se ca o zvârlugă şi scăpând din braţele lui Andrei; ţi-ai găsit s-o scoată cineva cu tine la capăt... ia, mai bine du-te şi tu şi joacă ceva cu cele fete; nu sta degeaba...

Şi petrecerea întreruptă pentru o clipă îşi urmă cursul mai departe; care jucau maus, care preferans, care pichet sau concină, care santase, care lanschenet... În fundul salonului, o claie de duduci stăteau în cerc pe scaune şi jucau ceva.

— Mă rog, duducilor, zise Andrei, întrând fără ceremonie şi oprindu-se drept în mijlocul lor ţanţoş şi cu mânile în buzunare, mă rog, este poroncă de la mătuşica, căpităneasa, să vă jucaţi toate cu mine.

— Iu!... se auzi ţipând uşor una mai spărioasă...

Şi câteva din ele dădură să se scoale de pe scaune şi s-o plece.

— Mă rog, mă rog... să nu dezerteze nici una de la post, că am ordin de la căpitan s-o aduc între spăngi la urma ei, ori de unde ar fi...

— Da ce?... Noi suntem soldaţi?... protestă glumeţ una mai îndrăzneaţă.

— Răcani, duducă; păn’la soldaţi, mai va.

— Serios?...

— Aşa de serios, încât să faci bine, frumoasa mea nedisciplinată, să te scoli de pe scaun şi să-mi stai smirna înaintea superiorului, căci am să-ţi dau ceva ordine.

— Trăiţi!... zise ea sculându-se iute în picioare şi stând dreaptă şi ţapăn în faţa lui Andrei; trăiţi, don!...

— Sergent, complectă cu glas aspru Andrei.

— Trăiţi, don sergent!...

Şi ridică soldăţeşte la tâmplă tot latul mânii, cu palma-i mică şi trandafirie spre afară.

— Da ce faceţi voi aicea, măi Andrei, întrebă căpitanul Enache, care se apropiase nesimţit şi privea la isprăvile lui Andrei.

— Trăiţi, don căpitan, răspunse el salutând milităreşte, şmutruluiesc iste fete...

— Bine: să mi le dai la raport pe cele nedisciplinate.

Şi, foarte grav, plecă în altă parte.

Şi şmotrul se sfârşi cu gajuri, cu „poşta merge“, cu „adevăr şi minciună“, cu prăjituri, cu ciocniri de păhăruţe pline cu vin, cu râs, cu gălăgie şi, mai la urmă de tot, chiar cu vorbe înţepătoare şi cu prietenii stricate între duduci…

Şi nici nu se putea altfel: Andrei era unul, şi duducile erau o claie...

— Bine, Andrei, îi zise căpităneasa acestuia, după ce toată lumea se împrăştie, da ce făcuşi tu Tincuţii de-o ieşit fata aşa de supărată?...

— Eu? Ce să-i fac?... Nimic. Ce vrai să fac eu cu casa plină de lume?... Ne-am jucat de-a „adevărul şi minciuna“ şi când mi-o venit mie rândul, i-am spus că-i, urâtă şi frumoasă; treaba ei, dac-o luat pe „urâtă“ drept adevăr, şi pe „frumoasă“ drept minciună.

— Doamne, Andrei, tare mai eşti mojic...

Drept răspuns, Andrei o prinse în braţe şi o sărută pe frunte.

— Ia astâmpără-te, zise ea, apucându-l cu o mână de ureche şi cu cealaltă lovindu-l uşor peste obraz...

Şi fiindcă nu se mai smunci din braţele lui, o mai sărută încă o dată pe ochi...

— Da, ştii, zise ea desfăcându-se în sfârşit din braţele lui Andrei, ştii că avem musafiri de la Iaşi?

— Ce musafiri?

— Pe cucoana Marieta B...

— Cucoana Marieta B...? N-o cunosc.

— Cum n-o cunoşti? Cucoana Marieta B... ai mai văzut-o, mi se pare o dată la noi.

— Poate, dar nu-mi aduc aminte; prin urmare n-o cunosc.

— S-a culcat mai devreme, că era obosită de drum de aceea n-ai văzut-o-n ia' sară.

— Să doarmă dumneiei sănătoasă şi să se scoale şi mai sănătoasă; da tu-mi spui lucrul aşa, mătuşica dragă, ca şi cum cucoana Marieta dumitale m-ar interesa.

— Ian ascultă Andrei: cucoana Marieta, măcar că-i bâtrână, dai cam face pe tinerica şi-i cam plac băieţii aşa ca tine; şi cum te ştiu eu. tare mă tem să nu faci vreouna de-ale tale; caută şi-ţi vâră minţile-n cap, că cu coana Marieta o-mplineşti numaidecât.

— Eu?

— Ia sama să nu fii mojic...

— Da curte am voie să-i fac, mititica mea mătuşică?

— Numai să nu fii mojic.

— Da, de ţi-a plăcea cum m-oi purta, ce-mi dai?

Şi, plecându-se spre ea, voi s-o sărute.

— Of! tare mai eşti obraznic, fugi încolo, zise ea împingându-l uşor şi ferindu-şi puţin capul într-o parte.

A doua zi la prânz, căpitanul Enache sosi de la cafenea vesel că fusese biruitor —se vede—în vro luptă de concină sau de santase…

— Sevastiţă! strigă el de la poartă, Sevastiţă! ia vezi să puie masa-n grădină, şi mai repede, că mi-i foame.

Şi, până ce să se aşeze masa sub nucul cel mare din fundul grădinii largi, Andrei şi moş Enache se războiră cu biruinţă schimbătoare într-o luptă de santase în care căpitanul Enaehe trecea drept mare meşter.

— Buni patruzeci, şi fora! strigă căpitanul Enache într-un rând, arătând din mână, fără să dea jos riga şi dama de cupă; am trei, că n-ai prins nici o carte şi eşti capot...

— Capot, musteciosule erou de la Smârdan! Capot... ei şi, adică ce mare treabă? ai trei, şi pace bună...

— Trei, ca să ştii tu, puşchiule, cu cine joci.

— Bine, bine; da' turcilor, peste Dunăre, tot aşa le strigai: „Buni patruzeci, şi fora? ori mai azvârleai cărţile din mână şi umpleai cele tufe?

— Mă Andrei, am să-ţi rup urechile.

— Bine; da pân’ mi-i rupe urechile, ia spune-mi, te rog, ce mâncare-i cucoana Marieta, musafirul d-tale de la Iaşi? mi-a spus mătuşica de-o cucoană Marieta…

— Ei, şi ce ţi-o intrat ţie-n cap, numaidecât, cucoana Marieta? Ce mâncare să fie?... Ia, o babă nebună şi nimic mai mult... îi stup de bani şi socoate că cu banii îşi poate întocmi zbârciturile... o babă nebună, care face pe feţişoara de optsprezece ani.

— Ştii că m-am hotărât să-i fac curte?

— Nu mă mir deloc, că doar tot aşa ai mai făcut tu şi cu cucoana Tarsiţa ş-ai întors capul babei de-o râs târgul o lună de zile..

Masa era gata.

Înainte însă de a se aşeza la masă, Andrei zări pe cineva venind spre nucul din fundul grădinii, unde se aflau deocamdată numai el cu căpitanul.

— Nu cumva aceea-i cucoana Marieta, moşule? îl întrebă el pe căpitan.

— Ba chiar dumneiei, răspunse căpitanul; uite-o ce sprintenă vine, parcă-i o feţişoară de optusprezece ani…

Şi, de s-ar fi oprit lucrurile numai la atâta, i s-ar fi putut cânta cu drept cuvânt:

"Floricică de pe şes,
Te-am îndrăgit după mers,
Că ţi-i mersul legănat,
La inimă m-o sacat…"

Dar cucoana Marieta avu nefericita idee de a se apropia şi de a saluta, pe Andrei mai cu samă, după acea formulă proprie femeilor din lumea înaltă, în puterea căreia se cere ca trupul să stea ţapăn când salută şi numai capul singur să unduleze molatec şi uşor înainte şi înapoi; ochii, deşi istoviţi de bătrâneţă, să îmbrace un soi de melancolică şi visătoare morbideţă; gura, deşi desflorită, să se contracteze totuşi într-un imperceptibil zâmbet graţios, inocent şi totodată protector; zulufii, rău boiţi, deşi negri-roşii pe deasupra şi suri la rădăcină, să se ţină totuşi mândri şi neclintiţi, la treapta lor înaltă de eterică aureolă; iar evantaliul, care singur cunoaşte limba tainică a inimii femeieşti, să stea nerăbdător şi gata de a comite vro indiscreţiune.

Pe cât se putea da cu socoteala, aşa pe deasupra, cucoana Marieta trebuia să fi jucat contradanţ cu ruşii lui Kiseleff, după Pacea de la Adrianapol…

Cum însă Andrei era politicos cu toată lumea când voia şi când, mai ales, îşi croia în minte vro poznă, şi, deoarece căpitanul Enache nu-l prezentase, apoi făcu un pas înainte şi, cu înclinarea reglementară şi, totodată, cea mai graţioasă din lume:

— Doamna mea, zise el, iertaţi vă rog, oarecari neajunsuri... Căpitanul nostru nu prea cunoaşte regulele subţiri ale lumii. El e jumătate urs, jumătate om... uitaţi-vă la dânsul... Daţi-mi voie, prin urmare, să mă prezint Andrei...

Această intrare în materie plăcu cucoanei Marietei; aşa cel puţin trebui să socoată el după surâsul graţios, cu care ea-i întinse aristocratica-i mână, spre a i-o săruta.

Îi sărută mâna.

Păcat numai că lui Andrei nu-i plăceau parfumurile şi cucoana Marieta era aşa de parfumată, pănă-n vârful unghiilor, încât ucise într-o clipă, cu molatecele sale violeta de Parma, mirosul rustic şi bărbătesc al nucului sub care se aflau.

Sunt trei lucruri, trei păcate femeieşti, s-ar putea zice trei crime capitale, pe care Andrei nu le putuse ierta niciodată, în viaţa lui, cucoanelor de tot soiul şi anume: sluţenia, bătrâneţa şi parfumurile... Ei bine, cucoana Marieta se făcea vinovată în ochii lui Andrei de toate aceste trei crime de înaltă trădare către sexul său; trebuia deci pedepsită şi... o pedepsi.

— Sunteţi de la Iaşi domnule, îl întrebă ea cu glas subţire şi mlădios, după ce se aşeză la masă lângă dumneiei.

— Nu, doamnă, nu sunt de la Iaşi şi, drept vorbind, nici n-aş putea spune lămurit de unde sunt...

— Cum aşa?

— Foarte simplu, doamnă; eu sunt de nicăiri şi de pretutindeni, ca orice fantastic care călătoreşte veşnic şi care-şi petrece viaţa numai pe coclauri... De felul meu sunt, chipurile, avocat: dar dispunând de mijloace de trai, am legat la gard toate condicile de legi şi m-am lăsat slobod pe cursul fantaziei mele; îmi petrec viaţa călătorind prin lumea întreagă.

— Da?... făcu ea cu oarecare măreţie, aninându-şi şervetul în guleraşul bluzei... Socoteam că sunteţi de la Iaşi...

Şi cu vădită dezamăgire, înfipse furculiţa într-un picior de pui cu smântână.

Căpitanul boldi la Andrei nişte ochi de taur şi cât pe ci să zguduie masa şi pe toţi cei dimprejur cu răgetul de leu al râsului său...

Andrei îi făcu semn să se stăpânoască şi se stăpâni.

— Trebuie să cunoaşteţi multe limbi, domnule, îl întrebă din nou cucoana Marieta, uscându-şi graţios şi repede, cu şervetul, roua ce-i lăsase pe buze vinul turnat de Andrei în paharul dumisale.

— Desigur, doamnă, răspunse acesta, afară de limba franceză, noi turiştii suntem ţinuţi să cunoaştem şi limbile orientale, altfel n-am putea vizita locurile unde vechea omenire a lăsat cele mai adânci şi mai măreţe urme despre trecutul său; cunosc limba arabă şi ceva sanscrită, descifrez cu mare uşurinţă hieroglifele egiptene şi cuneiformele asiriene şi babiloneene...

Şi căpitanul boldi iarăşi la dânsul nişte ochi de taur, dar se stăpâni.

Mătuşica zâmbea şi-şi căuta de mâncare.

— Va să zică dumneavoastră aţi voiajat mult?... Sunteţi un om fericit, domnule.

Şi melancolia visătoare ce o cuprinse n-o împedecă totuşi de a desface delicat şi după toate regulele, cu degete resfirate şi subţiri, o aripă de pui fript…

— Fericit, doamna mea n-ar fi tocmai cuvântul care să zugrăvească starea mea sufletească... Viaţa are ascunsuri triste, peste care, de multe ori, suntem nevoiţi a arunca o haină de sărbătoare, ţăsută din aur şi petre scumpe.....

Cât despre voiajat... O! da!... în această privinţă aş putea da înaintea lui Cristofor Columb, Marco Polo, Vasco de Gama, Bartolomeu Dias...

Căpitanul nu mai putu răbda...

— Da, mă rog, cine-s toţi marţafoii aiştia măi nepoate?...

— Ce te amesteci, moşule, unde nu-ţi ferbe oala? Cine-s... Cine să fie?... Ia, nişte marţafoi, ca toţi marţafoii... Ce mă stinghereşti, mă rog dintr-ale mele? Mai bine ia dă cel măr încoace... nu acela... celalalt, c-am să curăţ pentru cucoana Marieta... Ce naiba, moşule, te ştiam că poţi câteodată să fii şi mai puţin cazon.

— Ha!... ha!... ha!... făcu cucoana Marieta râzâod din toată inima.

Şi de-ai fi lăsat la o parte pe ruşii lui Kiseleft, ai fi crezut că râde vesel o feţişoară de şeisprezece ani.

— Ştii că eşti nostim, domnule?... încheie ea, întorcând spre Andrei capul cu zulufi cu tot şi înfăşurindu-l într-o privire, în care Regulamentul Organic n-avea nimic a face…

„Semne răle, cugeta el; are să se schimbe vremea…"

Oferi cu graţie cucoanei Marieta o fălie de măr curăţit în vârful cuţitului.

— Oh!... merci bien!... zise ea, înclinându-şi uşor şi graţios capul, în semn de mulţămire; şi luând delicat cu vârful a două degete fălia de măr, muşcă din ea cu o gingăşie de doisprezece ani.

— O să staţi mai multe zile în oraş, domnule? îl întrebă ea privind aiurea şi gânditoare.

Căpităneasa îşi făcu treabă şi se sculă iute de la masă, neputându-şi stâpâni râsul.

— Depinde, doamnă, răspunse Andrei, turnându-şi un pahar de vin; aştept nişte scrisori de la o societate de turişti, care actualmente se află în Cairo; acele scrisori au să mă hotărască de plec sau de mai rămân.

— Bine, zise ea, bătând repede şi nervos cu evantaliul în podul palmei, bine, dar viaţa aceasta a d-voastră trebuie să fie obositoare de tot... ar trebui să mai aveţi şi zile de odihnă…

— Viaţa încă nu m-a obosit, doamna mea, zise Andrei, dând alt înţeles vorbelor sale; sunt încă prea tânăr pentru aceasta; când însă e vorba de odihnă, apoi cred că tocmai aceasta m-ar obosi.

— Daţi-mi voie să nu vă înţeleg; ceea ce spuneţi e un nonsens.

— Deloc, scumpa mea doamnă... pentru un om care, până la vârsta de douăzeci şi opt de ani, a străbătut India de la Ceylon la Benares, Arabia de la muntele Sinai până la Mecca şi Medina; care a dormit pe ruinele Palmirei şi ale Balbecului, care a străbătut Egiptul de la gurile Nilului până la cataracte…

— Apoi, pe mine să mă iertaţi, că am ceva treabă, zise căpitanul sculându-se de la masă; să ne fie bine şi iertaţi. Sevastiţă, ia să vii să-mi scoţi din ladă cele hârtii.

Andrei rămase singur cu cucoana Marieta sub nuc.

Greul începea de aici.

— Şi ziceaţi?...

— Ziceam, doamna mea, că, pentru un om care, pană la asemenea vârstă, a străbătut în lung şi în lat jumătate din globul pământesc, odihna, dacă nu e ceva necunoscut, e, în tot cazul, ceva ridicul.

— Trebuie să fi avut multe aventuri în voiajurile d-tale cele lungi?...

— Aceasta se înţelege de la sine, doamnă; o!... de câte ori n-am fost în primejdie de a fi sfâşiat de lei, mâncat de tigri sau înghiţit de vreun boa-constrictor!... Mă înfior ş-acum când îmi aduc aminte...

— Aveţi dreptate!.. Întâmplările de felul acesta sunt înspăimântătoare şi amintirea lor e dureroasă; dar, de multe ori, sunt răsplătite prin altfel de întâmplări mai puţin grozave şi mai puţin înspăimântătoare, a căror amintire e plăcută, zise ea cu înţeles şi bătând repede cu evantaiul în podul palmei.

Cucoana Marieta, nerăbdătoare, intra de-a dreptul în materie.

— A! dacă nu mă înşel, faceţi aluziune la aventurile mele galante?...

— Tocmai, zise ea zâmbind şi făcându-şi vânt cu evantaiul, fără să aibă nevoie.

Pericolul era iminent.

— Cât pentru aventuri de soiul acesta, scumpa mea doamnă, zise Andrei cu o prefăcută modestie, n-am prea avut parte. Mutra mea, iertaţi-mi expresiunea, m-a apărat sau, mai bine zis, mi-a făcut şotii întotdeauna. O!... Câte dezamăgiri, câte dureri n-am întâmpinat eu de pe urmele nefericitei mele mutre!

Întoarse capul şi-l privi zâmbind.

— Ha!... ha!... ha!.. izbucni ea deodată într-un râs din toată inima. şi bătând din palme cu evantaliu cu tot: ştii că eşti nostim?..

Şi cucoana Marieta avea dreptate; Andrei era cam nostim; cel puţin, aceasta era şi socotinţa mai multor cucoane de pe vremuri.

Oricum, dar Andrei, de astă dată, începu a se căi...

„Cine dracu, mă puse pe mine, se gândi el, să mă dau drept iubitor de tot soiul de ruine, să ştiu turceşte, să am a face cu lei, cu tigri şi cu şerpi, să dorm prin ruine cu şoarecii şi cu broaştele Balbecului şi ale Palmirei şi, mai cu samă să vorbesc rău de mutra mea?…" Căci femeile, oricât ar fi ele de bătrâne, prind slăbiciune numaidecât pentru orice soi de oameni, fie ei chiar turişti, care se abat din linia comună a celorlalţi muritori şi care, pe deasupra, mai au şi nepreţuita însuşire de a fi de douăzeci şi opt de ani.

Hotărât, pericolul era iminent şi trebuia numaidecât înlăturat.

„Dar cum? se mai gândi Andrei, să mă scobor eu, în ochii cucoanei Marietei de la treapta înaltă de turist, la aceea de simplu muritor, după cum sânţ? Să mă lepăd eu de hieroglifele, de cuneiformele şi de piramidele mele?... Să încetez de a mai fi sfâşiat de lei şi de tigri sau înghiţit, cel puţin, de vreun boaconstrictor? Să mă mai dorm eu cu şoarecii şi broaştele Palmirei şi ale Balbecului, numai spre a face pe cucoana Marieta să mi se mai uite aşa de galiş la mine? Cu neputinţă!... O dată turist, turist rămân şi pace bună, de-aş şti chiar că cocoana Marieta şi-ar boi mai straşnic zulufii şi s-ar scălda cu straie cu tot într-o mare de parfumuri... Foarte bine, dar cum să înlătur primejdia?…"

— Doamna mea, zise el sculându-se de pe scaun după cea mai desăvârşită regulă de bună-cuviinţă; daţi-mi voie să mă retrag; am de expediat o corespondenţă grabnică pentru Constantinopol; nu lipsesc totuşi de a regreta că sunt silit, pentru moment, să mă despart de plăcuta d-voastră societate: sper însă că o să vă mai văd…

Şi-i oferi braţul.

Atâta mai trebuia!...

— Mulţumesc!

Şi sculându-se molatic de pe scaun îi luă braţul.

— D-voastră, turiştii, zise ea făcându-şi nervos şi repede vânt cu evantaliul, sunteţi nişte oameni nesuferiţi.

— De ce, doamna mea? o întrerupse Andrei cu mlădierea de glas cea mai sentimentală din lume.

— De ce?...

Şi întorcând spre Andrei capul cu zulufi cu tot îl privi crud.

— Privirea d-voastră, scumpa mea doamnă, mă face sa bănuiesc că v-am jignit cu ceva; de e vro greşală la mijloc, vă rog să primiţi scuzele mele.

— Domnule, să lăsăm graseiate şi scuzele la o parte; m-am hotărât să te pedepsesc cu totul pentru altăceva...

— Să mă pedepsiţi?... dar pentru ce anume, scumpa mea doamnă, şi în ce chip?...

— Pentru ce, ai să afli mai târziu: în ce chip însă o să afli numaidecât: mâni sunteţi încă aici?

— Cred că da.

— Ei bine, doresc de mult să fac o escursiune prin pădure şi încă n-am găsit pe cineva care să mă acompanieze.

„Cred bine“, cugetă Andrei.

— Tot zici d-ta că odihna te oboseşte: vei fi aşa de bun să mă însoţeşti?... Aceasta ar fi pedeapsa.

Idila se ivea la orizont.

— Dacă numai astfel, doamna mea, ştiţi să pedepsiţi apoi atunci îmi pare rău că n-am comis faţă de d-voastră mai multe greşeli; totuşi sunt nerăbdător să-mi cunosc vinovăţia.

— Da... da... e o mare vinovăţie la mijloc din partea d-tale, am să ţi-o spun mai târziu, dacă nu cumva ar fi de prisos…

Şi îl privi galiş în ochi şi rugător oarecum...

„Dracu mă puse“... îşi zise Andrei în sine…

— Numai nu uitaţi, domnule, că eu sunt foarte matinală, zise ea, când fu pe punctul de a intra în casă.

Şi, depărtându-se puţin din faţa lui Andrei, cu o de la sine mişcare şi cu un zâmbet din cele mai îngereşti, îi întinse până la gură mâna-i parfumată.

— Nu uitaţi, doamnă, că sunt turist şi că, pentru specia aceasta de oameni, odihna e ceva necunoscut, răspunse el sărutându-i mâna cu o prefăcută căldură.

Se mai uită încă o dată înapoi la dânsul; aşa trebuie să se fi uitat Hera la Leandru...

Şi dispăru în odaia d-sale.

„Ei, ei!... acu i-acu“, se gândi Andrei, intrând în casă, unde căpitanul stătea lungit pe pat ca o tânjală, cu faţa-n sus şi cu ţigara-n gură

— Da bine mă Andrei, zise el întorcându-se pe o parte şi răzămându-se într-un cot, bine, mă, minte ai tu să te-apuci de-ntors capul babei?...

— Mâni, vestitule şi musteciosule erou de la Smârdan, eu şi cu baba facem o escursiune în pădure.

— Măi Andrei, când dracu ai să te mai laşi tu de blăstămăţii?

— Îndată ce m-oi retrage la pensie cu gradul de căpitan.

— Ce grad, ce pensie, ce căpitan spune Andrei? întreabă mătuşica Sevastiţa, care intrase tocmai atunci pe uşă şi prinsese cele din urmă vorbe ale lui Andrei.

— Întreabă-l şi să-ţi spună, zise căpitanul întorcându-se cu faţa la perete, spre a dormi; hai, cărăbăniţi-vă de aici, că mi-i somn.

— De ce căpitan, de ce pensie spuneai tu, Andrei? îl întrebă din nou mătuşica, când fură amândoi în altă odaie.

— Închipuieşte-ţi, mătuşica dragă, că moş Enache vra numaidecât să fiu cuminte şi să mă las de blăstămăţii!,..

— Ei, şi?...

— Ei, şi!... Spune tu dacă asta se poate?

— Da cum să nu se poată? Uite, asară, de pildă, cuminte ai fost, să mă iai tu pe mine-n braţe şi să mă săruţi de faţă cu toată lumea? frumos ţi-a şezut?

— Fără îndoială că frumos; nu cumva n-am voie să-mi sărut eu mătuşele mele când vrau şi cum vrau?... Cine ce treabă are cu ele?...

Şi, împresurând-o cu braţele pe după gât, o sărută pe obraz.

— Şezi binişor... fii cuminte...

— Mâni dimineaţă, mătuşica dragă, plec în pădure cu cucoana Marieta şi, fiindcă nu mi-i nici un fel de mătuşica, apoi să dai tu poruncă lui Gagearău, ţiganul tău din ogradă, să se ţină de ea şi de mine cât colea ca la cincizeci de paşi, da nu cumva să ne piardă din vedere; să-şi facă treabă prin pădure, cum a şti el, şi să se ţină de noi, da nu cumva să se dea dus, chiar de l-aş bate; auzit-ai, mătuşica? că de unde nu, apoi să ştii că nu te mai sărut niciodată.

— Of!... ce mare pagubă... îi fi socotind...

— Aşa-i, mătuşica, c-ai să trimiţi pe Gagearău?

— Am să-i trimet, răspunse ea scurt; şi plecă din odaie.

A doua zi, cucoana Marieta fu mai matinală, decât Andrei; când acesta intră dimineaţă în grădină, d-neiei îl aştepta sub nuc.

Îmbrăcată într-o rochie scurtuţă, în floarea celui mat închis albastru, strânsă pe talie de un colan negru cu paftale de argint în partea de dinainte; cu sânurile sugestiv împinse în sus de un corset cu teluri de criţă, cum se purta pe vremuri; cu zulufii tot negri-roşii, dar boiţi proaspăt şi de astă dată pană la rădăcină; cu câteva şuviţe de păr tot negri-roşii lăsate slobod pe ceafă, în voia suflărilor molatece de vânt; cu picioruşul d-sale grăsuliu strâns în nişte pantofiori de marochină neagră cu reflexe aurii; cu un săculeţ plin cu nimicuri femeieşti pe o mână, cu umbreluţa în alta; cu o pălăriuţă aproape băieţească pe cap, cucoana Marieta era gata de drum… De-ar fi văzut-o cineva pe la spate, i-ar fi dat cincisprezece ani, vârsta pe cât ea, desigur, trebuia s-o fi avut pe timpul ruşilor lui Kiseleff.

Luară în grabă cafeaua cu lapte şi plecară.

— Cunoaşteţi drumurile prin pădure, domnule? întrebă ea pe Andrei, aninându-se cu intimitate de braţul lui stâng.

— Ţineţi mult să mergeţi pe drumuri cunoscute, doamna mea? o întrebă el afectuos; în cazul acesta nu ne potrivim deloc în gusturi.

— O!... Nu... îngăimă ea; decât...

Şi îndeplini reticenţa strângând uşor de braţ pe Andrei, cu oarecare îngrijire vecină cu frica.

— Decât?... o întrebă el zâmbind şi privind-o pătimaş printre zulufii negri-roşii, de sus în jos.

— Mi-i teamă să nu rătăcim...

— Da?.. şopti el pasionat.

Şi plecându-se păn-în dreptul feţei sale, o privi arzător în ochii ei istoviţi.

Cucoana Marieta se mulţumi să-i răspundă cu o privire de bolnăvicioasă şi molatecă voluptate, fără-să zică nimic.

— Sunt în viaţă, doamna mea, urmă Andrei pe un ton aforistic şi meditativ şi îndreptându-se de cum stătea plecat, sunt în viaţă rătăciri de acelea, care preţuiesc mai mult decât drumul cel mai drept la paradis... şi, mai la urmă, pentru ce adică, paradisul pământesc ar fi el aşezat tocmai în văile depărtate ale Caşemirului asiatic şi nu s-ar găsi, mai degrabă, cu toţi îngerii lui, în văile munţilor acestora?... Uite, doamnă, eu, care am străbătut în lung şi-n lat mai toată bătrâna Asie, vă mărturisesc că niciodată n-am fost mai fericit acolo decât aici; şi, de mi-ar fi permis să spun tot adevărul...

Şi îndeplini reticenţa strângând uşor cu dreapta mâna mică şi înmănuşată a cucoanei Marietei. care răsărea grăsulie şi rotundă deasupra încheieturii braţului stâng al lui Andrei.

I se păru că-i răspunde la această galanterie cu o strângere de braţ uşoară, nervoasă şi tremurătoare...

„Ce mizerabil ,sunt!... cugetă el...

Întorcând însă capul înapoi, zări pe Gageafău, cu o traistă in gât şi cu o săcure pe mână, că se ţinea de dânşii cât colea.

Aceasta îi dădu curaj şi se hotărâ să rămână mizerabil pân’ la sfârşit.

Cotiră la dreapta pe cursul unui pârău.

— Mergem departe?... întrebă sfios cucoana Marieta.

— Mergem fără sfârşit, doamna mea, căci adevăratele fericiri nu se pot găsi decât la capătul nesfârşitului...

— Şi e departe capătul nesfârşitului d-tale, domnule turist? Aş fi curioasă să ajung şi eu o dată pană acolo, zise ea cu glas mlădios şi buze subţiri, răcorindu-şi graţios faţa cu evantaliul...

— Depinde, doamnă, după cum merge cineva spre ţintă mai repede sau mai încet.

— Da?... să mergem atunci mai repede.

Şi se atârnă molatic şi greu de braţul lui Andrei.

„O! O!...“ cugetă el, dar asta-i chiar repede de tot; cel puţin Gagearău de n-ar merge prea încet...

Întoarse capul şi se uită îndărăt.

Gagearău se ţinea de dânşii cât colea, ciocănind cu săcurea în câte un copac, din când în când.

— Şi pe d-voastră doamnă, nu vă mişcă deloc priveliştea fermecătoare, cu care dimineaţa îmbracă munţii şi pădurile?... Eu, unul. care am trăit o mare parte din viaţa mea în sânul nevinovat al Naturii, am prins o nemărginită dragoste pentru ea... O rază de soare, o suflare de vânt, un clătinat de frunze, o picătură de rouă, un fir de iarbă mângâiet de vânturi uşoare, un fluture ce se îmbată de aer şi lumină mă mişcă şi au, în sufletul meu, un răsunet de poezie mai dulce, mai curată şi mai nevinovată decât toată literatura poetică la un loc...

— Aţi cetit pe Lamartine?

— Apă cu zahăr, doamnă.

— Da?…

— O singură strofă îmi place din tot Lamartinul d-voastră:

„O temps, suspends ton vol, et vous, heures propices,
Suspendez votre cours.
Laissez-nous savourer les rapides delices
Des plus beaux de nos jours!...“

Gagearău se ţinea de dânşii cât-colea, ciocănind cu săcurea prin copaci.

— Mă simt obosită; n-am putea să stăm undeva la umbră? zise cucoana Marieta, privind galiş pe Andrei.

Deznodământul fatal se apropia...

— Cum nu, doamnă?... uite, în umbrişul cei de colo, zise el arătând spre dreapta un loc potrivit pentru odihnă.

Şi-i răsăriră în minte chipurile antice ale lui Aeneas şi Didona...

Se aşezară la umbră.

— A!... făcu ea deodată, spărietă.

— Ce e, doamna mea? se grăbi s-o întrebe Andrei, cuprins el însuşi de o spaimă prefăcută.

— Cineva...

— Doamna mea, zise Andrei cu glas întunecat şi plecând cu deznădejde capul, nesfârşitul nu mai are capăt…

— Dar, în sfârşit, n-ai putea să-l întrebi ce caută pe-aici?...

— Desigur, doamnă, o să-l întreb şi o să caut, chiar, vreun mijloc spre a-l depărta.

— Ei, omule!... Ei!... prietene!... strigă Andrei cătră Gagearău; ia fă-te-ncoace.

Şi-i făcu semn cu degetul.

Gagearău se apropie, îşi luă căciula din cap şi aştepta.

— Da cu ce treabă pe-aici, prietene?

— Apoi, crestam seminceri, să iertaţi.

— Ce seminceri, bre?

— Apoi, îi dat pe-aici parchetu-n tăiere şi însămnăm copacii care trebuie să rămâie de sămânţă.

— A!... înţeleg; şi mulţi copaci ai de crestat?

— Apoi toată pădurea, de la Doamna şi până la Calu-Iapa...

— Ce bâiguieşti tu, bre? Ce cal? ce iapă?

— Apoi aşa se cheamă locurile pe-aici, cucoane.

— Şi-ncotro-s caii şi iepele tale, bre?

— Apoi colo, hăt, departe, zise el arătând cu mâna spre stânga, se cheamă Calu-Iapa, iar aici, de unde staţi dumneavoastră, începe Doamna, aşa se cheamă locurile pe la noi.

— Fir-ţi-ar caii şi iepele afurisite, da-n altă parte nu-ţi găseai de crestat copaci? Numaidecât pe Calu-Iapa? Ai să sperii cu săcurea ta ghionoaiele şi veveriţele…

— Apăi, dă, dacă aşa avem poruncă, zise el, sucindu-şi căciula între mâni.

— Na, bre, zise Andrei, scoţând din pungă câţiva gologani; na, du-te şi bea şi tu la crâşmă o garafă de vin, că-i fi ostenit.

— Foarte mulţămim dumilorvoastre cucoane, da n-om putea, că, uite amu trebuie să cadă silvicultoru, ş-apoi vai de noi, dacă nu ne-a găsi la crestat copaci.

— Da ce? Nu cumva are să vie şi silvicultoru pe aici?…

— D-apoi?... l-am lăsat la cantină cu negustorul care-o luat pădurea.

— Să fii şi tu şi sivlicultoru, şi negustorul tău afurisiţi... haiti!... cară-te dinaintea mea.

— Apoi ne rugăm de iertare, cucoane; dă, dac-aşa avem poroncă!…

Gagearău plecă, dar rămase pe-aproape, ciocănind cu săcurea prin copaci.

Tăcut, posomorât, Andrei plecă capul în jos, fără să zică nimic.

Cucoana Marieta, cu privirea perdută în nesfârşit, îşi făcea repede vânt cu evantaliul.

— Doamna mea…

— Când plecaţi? îl întrerupse, întorcându-se aşa de repede spre Andrei, încât i se cutremură zulufii.

— Cred că o să mai stau câteva zile…

— Să mergem, zise ea, sculându-se zveltă şi luând-l de braţ ca şi cum ar fi voit să-l ridice de jos.

Plecară înapoi spre casă.

— Mâni mergem în altă parte, nu-i aşa? zise ea privindu-l galiş în ochi.

— O!... da... răspunse el scurt şi întunecat, căutând a da întregei sale stări sufleteşti o înfăţişare de deznădejde; da!... o să mergem în altă parte... oh!... când oare vom ajunge la capătul acestui nesfârşit?...

Şi cel mai mare tragedian n-ar fi putut să dea o intonaţie mai desperată acestei ultime propoziţiuni,

— Ei, lasă... se grăbi ea să zică, mergem mâni în altă parte; şi...

Dar un „şi“ sub care se ascundea o nesfârşită comoară de negrăite fericiri...

„Mare mizerabil mai sunt“ cugetă el.

Sosiră acasă.

Spre sară, Andrei ceru de la mătuşica un plic şi o hârtie de scrisori; ba găsi la ea şi câteva picături de parfum; parfumă hârtia şi începu:

„Scumpa mea doamnă!

Nimic nu e mai amăgitor şi mai nestatornic decât fericirea... E mai uşor să prinzi cu mâna o rază de soare, să opreşti în loc o suflare de vânt, să întârzii, din zborul etern, pasul fatal al timpului, decât să poţi hotărâ pe această fantomă strălucită, ce se numeşte Fericire, de a zăvobi o clipă, spre a mângâia un suflet dezmoştenit... Aceasta e povestea eternă a celor mai mulţi şi, pentru moment, propria noastră poveste. O depeşă grabnică mă cheamă, pentru poimâne, la Budapesta, şi trebuie să plec... Plecând însă, duc cu mine cea mai plăcută amintire şi speranţa, în acelaş timp, că vă voi revedea curând la Iaşi.
Iar locurile, pe care le părăsesc cu atâta părere de rău, le veţi zice din parte-mi din când în când:

"Qu’il soit dans ton repos, qu’il soit dans les orages,

Beau lac, et dans l’aspect de tes riants coteaux,

Et dans ces noirs sapins, et dans ces rocs sauvages

Qui pendent sur tes eaux!



Qu’il soit dans le zéphyr qui frémit et qui passe,

Dans les bruits de tes bords par tes bords répétés,

Dans l’astre au front d’argent qui blanchit ta surface

De ses molles clartés !.


Que le veni qui gémit, le roseau qui soupire,

Que les parfums légres de, ton air embaumé,

Que tout ce qu’on entend, l’on voit ou l’on respire.

Tout dise: Ils ont aimé!

Era să subsemneze:

Un mizerabil

Dar se răzgândi şi subsemnă:

"Cu cea mai desăvârşită afecţiune,

Andrei…"

Lipi frumuşel şi cu îngrijire plicul, scrise adresa:

"D-nei Marieta B...

Loco.

Lăsă mătuşicăi scrisoarea spre înmânare la destinaţie; iar a doua zi, in revărsatul zorilor, călare precum venise, apucă fără ţintă drumul printre munţi.

vezi mai multe texte de: Calistrat Hogaș



Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.