Mă strâng pereții cu ochi,
iar aerul e greu de tras în piept,
ușile stau veșnic tăcute,
nu mai apasă nimeni pe clanță.
Mișun fantomatică de colo-colo,
dezechilibru toracic și insomnii.
Mă strâng pereții cu ochi,
lacrimile mele s-au pierdut în liniște.
Cugetele îmi stau pe vârful limbii.
Rătăcesc în sinele meu.
Aerul devine greu de tras în piept,
mă sufocă ciclul karmic al destinului.
Sunt iluzionistă în scenarii fictive,
recentrez viitor în trecutul de aproape.
Ușile stau veșnic tăcute,
însă pleoapele-mi se strâng sub frântele șoapte.
Aerul devine greu de tras în piept.
Ușile stau veșnic tăcute.
Nu mai apasă nimeni pe clanță.
Mă strâng pereții cu ochi.
vezi mai multe poezii de: andrioaiadianas
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.