Un pat de fier cu reci cearșafuri, cu reci dungi
Și-un perete unde varul e-o legendă, o pernă roșie,
Îmi înfioară degetele moi de la mâini
Și cerul îmi pare-o cupolă neagră, fără licurici solari.
Atunci când poți să simți al sorții lanț,
Te simți ca un pământ uscat, îngust,
Din care flori de câmp răsar ascuns,
Într-un mănunchi violaciu ori galben.
Lăsați-mă să mor în camera durerii,
Căci moarte mai plăcută ca a mea nimeni n-o va avea;
Tu să citești cu ochii ceții pe-un zid citate,
Să vezi cerneala cum te invită să despărți
Cuvintele-n silabe, să desenezi cu pupilele pătrate atunci când însuși vântul a uitat de tine,
Când umbrele picioarelor sunt foc să nu îngheți
la noapte,
Atâta măreție, o doamne, n-o mai gustă nimeni;
La ușa mea nu bate nicio țipenie de-un veac,
Doar o pasăre cu cioc subțire, cu pene pistruiate,
Mai trece câteodată să-mi dea un dumicat de pâine.
Îmi cântă ea în limba ei o doină,
Eu o ascult cu urechile cum știu mai bine,
De nu înțeleg un vers, o noimă, o notă, un suspin,
N-o întreb nimica să mi se înspăimânte, să fiu mai singură de mâine.
Când pleacă o lacrimă îi curge din căpruiul ochi
Și mă privește de parcă ar vrea cumva cu glas să-mi vorbească,
Privește scrisul semnat pe perete, privește fierul patului însingurat,
Apoi se duce și nu-mi promite nimic dar numai o văd a doua zi cum vine iar la geam.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.