Lumina infinitului Tău îi trece prin pleoapă,
Iar mărul mâncat, atunci, printre șoapte
În trupu-i slab năprasnic tot sapă
Și veșnic i se pare păcatul din fapte...
Dar o stea coboară-n țărâna-nghețată,
Fărâmă de bine spre lume aruncă
Și lespedea morții deodată-i crăpată
De-o piatră răpită din mijloc de stâncă.
În mână c-o daltă geniul se zbate
Să prindă în stei urcușuri, căderi,
Să scoată din viață zvâcnirea de moarte
Și-n veselul chip s-ascundă dureri.
În trei i se-mparte secunda solară,
În care trecutul, prezentul și timpul dorit
Aruncă în creier sămânța morală
Din care, trudind, el naște un stâlp infinit.
Lui Brâncuși...
Brâncoveni, 2017
vezi mai multe poezii de: Georgebrancu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.