Copaci ce pasul greu îmi știți,
Și ape ce picioarele mi le-ați aprins,
Pădure verde ori pădure ruginită,
În goană sufletu-mi aleargă
Spre umbrele-ți cu frunzele împletite.
Când ciutele se vor pețite,
Vă dăruiesc tristețile în coșuri,
Ascunse sunt în scorburi de stejar;
La noapte toți fluturii lunii,
Pe cap mi se vor așeza suav,
Văd pui de lei la sânul mamei lor.
Sub rouă caldele zăpezi,
Își poartă albul picurat din stele,
Că duse-s iernile geroase,
Duse-s după cai fără caleașcă,
Ce au copite tot bătute-n pietre,
Sidefuri în cochilii și nasturi pe halate.
Pe-un scaun din crengi uscate,
Mi-am adăpat movul din patchouli,
Îi văd izvorului lămâile din maluri,
Mă joc cu pietre fine și pământ,
Urzicile ca un fidel legământ,
Cu verde mă săgeată drept în sânge,
Migdale amare îmi prind cordonul sfânt,
Culorile într-un lighean să-mi spele.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.