Un picur care cade și se topește,
un picur peste vremea de afară,
blând îmi șoptește despre bărbatul în halat
că fără de halat nu știu să-l fi iubit.
Nu mă uita, mai cheamă-mă la tine
și nu-mi da iară gropi ca să dezgrop,
nu-mi pune iar pământ pe fața fină
că-i soarele pe cer răscopt.
Iubite, ce-ai avut tu tezaur e
albastrul sufletului aprins,
drept casă ai avut tainicele izvoare
din care gura mea adesea a băut.
Îmi amintesc de tine ca de-un înger
cu aripi mici pe-atunci, fără pereche,
acum te văd un vultur înfipt în stâncă,
eu pragul vieții tale mereu am să-l trec.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.