Cântecul pădurii
Se-adună viața-n os de rădăcină
Din freamătul ce tulbură frunzișul,
Cresc lujerii tăind către lumină
Prin scoarțele solzoase și desișuri.
În barbă oțetarii-și jură-ntruna,
Și molfăie-n sticloase maxilare
frunzișul veșted. Sus, pe boltă, luna,
Se delecta, placidă, peste zare.
O oaste de furnici trecea cu cântec
Pe sub căscioara unui biet paing,
Ce-a zămislit-o chiar din propriul pântec,
Să țină stânjeneilor de frig.
Trei buburuze, sus, pe romanițe,
Se desfătau sub razele solare,
Cu opincuțe strânse în nojițe,
La brâu purtând chimir din trestioare.
Într-un alt colț din falnica pădure
Câțiva mistreți scurmau pământul reavăn,
Ceva mai sus, prin tufele de mure,
Se înfrupta un urs, ceva, mai zdravăn.
O căprioară se-adăpa sfioasă
Dintr-un izvor ce șuiera la vale,
Natura e aici, la ea, acasă,
Printre crăițe, urși și căprioare.
Pădurea-i toată cânt de ființare
Cu tari peceți supusă legii firii,
Un cosmos făurit ca sărbătoare,
Primit în dar din palmele iubirii.
Și cine-ar îndrăzni să-i strice legea,
Răstălmăcindu-i toată judecata?
S-ar ridica și cel din urmă stânjen
Să dea răspuns: "Întotdeauna gata!"
@BFB
vezi mai multe poezii de: Bogdan Boitan
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.