Mã apropii de tine, din nou să mă furi,
Sunt frunză culcată de vânt la pământ,
Te văd fantomatic, strigând prin păduri,
Sculptându-mi tristețea în primul cuvânt.
Cu degete lungi de tine mã prind,
Ca de-un pãmânt trecut prin tumult;
În ochi-ți teribili cu tine m-aprind,
Și ard ca o spaimă uitată demult...
Şi sângele negru îndoaie dureri,
Când toată tristețea miroase a iad,
Prin focul planetei proscrise, mă ceri,
Iar eu, vinovata, alăturea-ți cad...
Rămas-a ceva sclipind între noi?
Eu doar în lumină mai pot îndura
Adu-mi tandrețea și visu-napoi,
Căci jalea aceasta mă-nghite în ea...
În zări plumburii, pescarii sunt triști,
Năvod aruncat în ploi dunărene,
Îmi spun printre perne că nici nu exiști!
Iar bezna uitării mi-apasă pe gene...
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.