Casa lui Dudescu
Adăugat de: Victor Borziac

Bucureștii de acum două sute și ceva de ani...
Casa unui boier era o adevărată fortăreață, un stat în stat; nici poliția, nici justiția domnească nu îndrăzneau să treacă pragul unui ban sau al unui vornic, deși o astfel de imunitate nu era nicăieri consemnată. La nevoie, boierul putea să-și închidă ușile și să trăiască luni întregi cu familia, servitorii și oamenii din gospodăria sa, optzeci sau o sută de oameni, fără a apela deloc la cei din afară. Hambarele lui erau pline de făină și porumb, iar magaziile încărcate de produse străine și preparate din carne. În cartierul țiganilor se aflau brutarii, croitorii, cizmarii etc. În cazuri extreme, el și oamenii săi se puteau apăra împotriva puterii domnești atunci când refuzau să execute un ordin venit de la Constantinopol.
Partea casei cu vedere la scara mare, cu patru dormitoare la dreapta și stânga anticamerei, împodobită cu țesături, covoare brodate și draperii, canapele pe colțuri, perne de jur împrejur, cu două sau trei camere mai mici pentru gramatic, cafegiu, ciubucciu și valet, formau apartamentul boierului.
Cealaltă parte a casei, unde erau oficiile și care dădea spre scările din grădină, era destinată soției și fiicelor sale, precum și fetelor casei, cinci sau șase croitorese, fiice de funcționari sau boieri mai mici, crescute acolo de la vârstă fragedă. Băieții locuiau la demisol, cu profesorul lor de greacă, lângă camera preotului și a cantorilor, lângă sala de mese și camerele servitorilor de încredere, a intendantului și a paharnicului.
În fundul curții erau grajdurile care adăposteau douăzeci-treizeci de cai, încăperi pentru zece-cincisprezece trăsuri, care și căruțe, precum și scaunele de călătorie; în colțul camerelor rezervate birjarilor și îngrijitorilor era o serie de camere în care se retrăgeau gramaticul Iordache, vătaful Dinu, polcovnicul Ioniță, șătrarul Grigore, logofetul Ștefănache etc., etc. când părăseau serviciul. Aceștia, de îndată ce boierul era numit în orice altă funcție, ocupau imediat un loc în administrație pe lângă el, pentru a se întoarce, imediat ce părăsea postul, să-și mănânce pâinea la adăpostul acestor ziduri: ei erau cunoscuți sub numele de ciocoi din tată-n fiu.
În spatele camerelor logofetului se afla brutăria, măcelăria și grădina în care, deși nu existau Catalpa, Begonia sau Fuchsia, se găseau din abundență cireșe, caise mari cât pumnul, piersici roșii, struguri Muscat și Șasla, mere și pere. Din grădină, o mică potecă ducea în cartierul țiganilor, o curte unde erau câteva camere în care locuiau șapte sau opt familii de țigani: potcovari, fierari, croitori, spălători etc.
Pentru asemenea populație, bucătăria trebuia să fie ceva măreț, era cu adevărat o operă de arhitectură. Într-un colț al curții, un coș de fum se ridica la fel de înalt ca un obelisc care se deschidea și atârna ca o pâlnie răsturnată deasupra unei bolți care acoperea întreg edificiul pe centru, sub coșul de fum se deschidea vatra unde ardeau copaci întregi, aduși direct din pădure, pe ea se putea prăji un bou întreg, în jur erau mese și alte vetre mai mici.
În afară de bucătarul șef, mai erau încă șapte sau opt bucătari care găteau pentru clasa destinată lor, masa și bucătăria boierului erau distincte de cele ale servitorilor, doamnelor casei și logofeților. Fiii boierului, cuconașii, dacă erau deja admiși la curtea domnească, fiecare avea servitorul său, birjarul său, trăsura sa, alaiul său ceremonial. Fiicile aveau fiecare servitoarea și croitoreasa sa, doi sau trei țigani tinerei care le ajutau să brodeze sau să aibă grijă de viermii de mătase. Fiecare logofet avea un țigan care îl îmbrăca, îi aducea apă pentru toaletă, îi mătura camera și îi aprindea focul. Una dintre cele mai grandioase case din București a fost cea a lui Dudescu, o familie venită de peste Carpați precum a lui Vacărescu, Golescu, Sturza și Candescu, o familie bogată cu pretenții feudale. În acea perioadă, românii din Transilvania, când Împăratul Austriei le-a acordat titlul de baron sau conte, se credeau maghiari.
Familia Dudescu era probabil cea mai bogată din țară. Casa cuprindea în București un spațiu imens care începea de la biserica Sfinții Apostoli și se termina la Podul Calicilor (Calea Rahovei de azi), de lângă mânăstirea Antim: deținea tot spațiul dintre râu și Dealul Spirii, unde se afla faimosul cartier Dudescu, dar unde nu mai vedem nici cel mai mic vestigiu al acestei măreții. Ultimul care a purtat acest nume a fost vornicul Nicolae Dudescu, un om înțelept și educat, patriot înflăcărat și dușman înverșunat al principilor greci și al fanarioților. A fost nepot al lui Antioh Cantemir și unchi al poetului Iancu Văcărescu. Trimis de boieri la Paris, pentru a pleda cauza românilor, a reușit să capteze atenția generalului Bonaparte și să-l intereseze de soarta țării noastre până la hotărârea acestuia de al trimite pe generalul Sébastiani la București. Nicolae Dudescu a fost un om generos și mândru; primea adesea la masa sa pe primul consul și pe generalii din Republica Franceză. Doamna Juliette Récamier nu a luat masa niciodată la el fără să găsească un diamant sau un rubin sub șervețelul ei.
Odată cu vornicul Nicolae a dispărut numele și averea colosală a familiei Dudescu.


Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.