Cascada
Adăugat de: stomff

CASCADA

Cu multă, foarte multă vreme în urmă, pe vremea când florile puteau încă să zboare iar fluturii le invidiau pentru că se ridicau mai aproape de cer decât ei, deci cu foarte multă vreme în urmă, se născuse din frământarea necontenită a pământului, un munte.
Era înalt, înalt şi cu vârfuri semeţe, agăţate de norii albi ca zăpada sau ca laptele.
Îi dăduse maica natură de toate. Îl înconjurau pe toate părţile păduri cu brazi veşnic verzi şi pajişti înţesate cu flori, cele mai frumoase flori, ale căror culori le fura curcubeul, atunci când voia să se înalţe peste lume.
Muntele nu se lăsase mai prejos. El născuse pentru toate vieţuitoarele, plante şi animale, de pe umerii lui, ape. Ape reci şi cristaline în care lumina se prefăcea în diamante pe care nimeni nu le putea râvni numai pentru el. Ape care izvorau din cele mai adânci cotloane ale sufletului de piatră al muntelui. Ape care, în drumul lor spre veşnica rotire universală, îl rodeau, făurindu-şi albiile pe unde nici nu gândeai.
Dacă una dintre ele pleca spre soare-apune, o alta pleca imediat către miază-zi, şi tot aşa, încât muntele era înconjurat din toate părţile de fiicele lui dragi, apele. Simţea cum îl rod, dar în loc să-l doară, era mândru că fiicele lui sunt puternice şi pot mişca stâncile din loc. Iubirea lui pentru aceste fiice năstruşnice era atât de mare încât le lăsa pe fiecare dintre ele să meargă pe drumul pe care şi-l alesese.
Totul ar fi fost minunat dacă într-o bună zi, nu s-ar fi născut o apă cu totul şi cu totul deosebită. Undele ei erau mai reci încât nici o vietate nu îndrăznea să o bea. Şi strălucea atât de puternic încât dacă ar fi avut cine să o privească acela şi-ar fi pierdut imediat vederea.
Muntele a privit-o întâi cu uimire apoi cu îngrijorare pentru că această fiică a lui, în loc să meargă spre câmpiile din jur, se oprea pe un platou de stâncă şi de acolo, dispărea fără urmă.
Aşa încât, muntele, şi-a luat într-o zi inima în dinţi şi a chemat-o la el.
- Apă zburdalnică, fiică a mea cea mai mică, spune-mi te rog de ce nu eşti şi tu la fel ca surorile tale? De ce nu curgi şi tu liniştită către câmpiile din jur?
- Părinte al meu, iartă-mă dacă purtarea mea te întristează. Eu nu sunt la fel ca toate fiicele tale pentru că eu m-am născut în adnacurile tale, acolo unde ascunzi aurul şi nestematele multrâvnite de cei care vor stăpâni cândva aceste locuri. Tu le-ai ascuns acolo pentru că ştii ca şi mine că lumea ar rămâne mai frumoasă fără ele.
Dar, părinte al meu, eu nu le vreau şi, după cum vezi, nu încerc să le scot de acolo din adâncuri, pentru a nu le vedea sorele cel veşnic rotitor. Eu iubesc prea mult soarele pentru a-l vedea pângărit oglindindu-se în nestemate sau în aurul acela care pentru noi este neînsemnat. Îl iubesc atât de mult, încât aş vrea să mă urc acolo, în cer, lângă el.
- Fetiţa mea, dar dragostea aceasta te duce la pieire. Tu nu îţi îndeplineşti menirea, risipindu-te fără urmă pe platoul acela de piatră!
- Tată, într-o zi voi creşte atât de mare încât voi putea să mă înalt la soare. Atunci, de abia atunci, voi putea fi fericită.
- Fetiţa mea, îţi doresc să obţii ceea ce doreşti dar mai bine te-ai lua şi tu după surorile tale, iubindu-ţi tatăl şi locurile în care te-ai născut.
- Nu pot tată, menirea mea este sus, lângă cel pe care îl iubesc mai mult decât pe mine însămi.
Aşa se face că muntele a renunţat să o mai înduplece şi fiica lui cea mai mică începu să crească, să tot crească, voind să-şi convingă tatăl că poate să devină fericită prin propriile ei forţe. Numai că, pe măsură ce creştea, din sufletul muntelui, se rostogoleau spre suprafaţă, mici pietricele nestemate şi fire de aur nevăzute încă de nimeni. Apa cea mică le căra fără voia ei până la platoul pe care ea se aduna si tot crestea.Şi era din ce în ce mai supărată, pentru că soarele, în loc să se oglindească numai în undele ei, se scălda acum şi în safirele, smaraldele şi rubinele aduse de ea din adâncuri.
Şi cu cât se adunau mai multe nestemate pe platoul de stâncă, cu atât furia apei celei mici creştea şi ea. Până într-o zi, când îndurerată peste măsură, apa cea mică devenită între timp apa cea mare, făcu ce făcu, roase platoul de stâncă, altarul ei de jertfă, de jur împrejur, şi îl făcu să se prăvălească în abisurile prăpastiei de alături. Şi, odată cu platoul, se prăbuşiră în abis şi toate nestematele şi aurul adunate pe el.
Fiică cea mică a muntelui, rămase câteva clipe descumpănită văzând cum dispare locul în care se jertfise atât amar de vreme soarelui şi, privind în adâncul prăpastiei, zări nestematele împrăştiate şi mai văzu că soarele se oglindea în ele şi acolo. Nu stătu mult în cumpănă. Nu putea să lase acele pietre să se bucure de dezmierdările pe care le voia numai pentru ea. Ştia ce trebuie să facă. Îşi va face vânt, va trece peste micuţul prag de pe buza prăpastiei şi se va arunca în adâncuri, acolo unde se vedeau răsfrânte, razele soarelui ei drag. Şi se repezi fără nici un regret, fără nici o remuşcare, se repezi în adânc, se zdrobi de fundurile genunii şi se împrăştie în mii de stropi, unii urcându-se către soare, alţii adunându-se într-o apă mai mică pornită către câmpii. Şi în căderea asta nebună, se auzea un strigăt ciudat: Cad... ta... ta, cad... ta... ta..., care încet-încet se transformă în numele acestei ape curajoase, ce şi-a urmat neînfricată, destinul. Astăzi, oamenii aud cum strigă apa: cas.. ca.. dă..., cas... ca... dă...!


Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Va multumesc cu mult drag pentru aprecieri. Voi suntetii de fapt minunati pentru ca va straduiti sa imi inseninanti zilele (si noptile).
stomff
vineri, 29 mai 2015


Frumoasa poveste ,Stomff, ai talent descriptiv , mi-a placut mult !
Adina Speranta
joi, 28 mai 2015


Ma bucura enorm aceasta postare domnule Stomff. Aveti un mare talent si la proza. Va saluta un vechi admirator.
petrica_c
joi, 28 mai 2015