el mă iubește, știu
eu nu știu de ce mă iubește
și poeziu întreb marea și teii, și soarele
marea-și duce și aduce cântul ei tulburător
teii freamătă cântul lor, soarele strălucește
nimeni nu spune, el mă sărută hoțește
și-mi scrie poeme cu scoici
și boabe de sticlă roasă de sare
pe nisipul ud – marea șterge, el rescrie
râzând, îl cert: eternitate nu are plural
el scrie iar și iar… eternități
inima asta îți va tot spune
te iubesc mult, mult... de tot...
îl sărut și îl privesc, îl privesc…
peste zări și mări, peste viață și moarte
peste ninsori și ploi
și toate visele trăite și uitate
peste război și pace
peste toate târfele fără nume și vârstă
peste lacrimă de durere și fericire
peste acum și lumi de așteptare oricâte
îl iubesc și-l strâng la piept
mă iubește un ceas albastru ca un cer senin
de când l-am întors cu fața spre fereastră
să vadă cireșul când înflorește și prin el soarele și luna
și constelațiile multe departe
mă iubesc niște copii buni și dragi
de când i-am ținut la piept cu dragoste
și le-am dat din suflet aripi mari, să vadă departe, departe…
mă iubesc niște surori și un tată, și o mamă, acolo unde mai e,
unici și dragi toți pentru eternitate
mă iubește un cer cu toate zările lui
numai dacă sunt de pace, fără rapacitate
altfel nu accept…
și o butonieră de cămașă brodată și pensionată
lângă un pahar cu apă în care se vede infinitul
mă iubește o muză ireală și cam nălucă
atunci când își amintește că trăiesc
sau poate numai vrea să știe dacă mai sunt
și zâmbind spune scrie
cu sufletul ăsta și inima fierbinte de năuc
îi iubesc pe toți infinit, năuc și poeziu
_
Copyright Mariana Fulger
vezi mai multe poezii de: mariana fulger
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.