Ne plânge casa noastră albastră,
Un răcnet durut ce străbate prin piatră!
De-argint destinul se ridică-n ceață
Și scârție o scară dinspre lacul șarpe.
De noi îmi povestește mărul verde,
Cu palmele se întinde pe lira vântului,
Hulubii cort făcut-au în podul veșted,
Clopotnițe din iarbă se scaldă-n lacuri.
În vale o casă albă din flori de câmp,
Cu ferestre negre, mici, din stuf;
Vlăstarul fericirii noastre a înmugurit,
Cu rădăcini și fire de iarbă verde, galbenă,
E-nconjurat; din platină coroană-și poartă,
Ca un Iisus din stâncă plămădit;
Cu spinii roz ai florii din gustul aromat de cidru,
Îmi sângerează pomii ca la răscruci
Din mușchi de cruci și torțe stinse.
Un freamăt ca un geamăt din pene mi-atinge auzul,
Plânge, plânge un cocor negru sălbatic,
Se smulg din pietre cojile din fier și porțile.
Sunt gratii peste frații negustori,
Din oase de plopi se-nalță sacrii porumbei,
Și-mi cântă blând un cântec pământiu,
Un fluture îmi cântă și el din fluierul târziu
Și mă cutremur toată și tremur și disper,
Că-s singură în casă cu ochi ce-mi curg spre văi;
Se șerpuiesc apele ce duc în drum de ieri, de alaltăieri,
Albastrule, mă iartă, din nou eu pierd puteri!
Pășesc pe moalele lut și mov am sângele,
Ca violete; crescut-au flori de colț roșii în nisip,
Despre fier aș scrie o viață și nu mi-ar fi totuna,
Căci unde sunt acum sunt bălți de sânge topit.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.