Peste lacuri adânci şi văi neumblate,
Peste munţi şi păduri, peste nouri şi mări,
Mai departe de soare, mai departe de zări,
Trecând de hotare de sfere-nstelate,
Pluteşti al meu suflet, uşor printre stele,
Şi ca-înotătorul prea vesel în undă,
Brăzdezi fericit nesfârşirea profundă
Cu-adâncă, nespusă şi rară plăcere.
Trecând de această miasmă bolnavă,
Te spală-n văzduhul curat şi-n lumină
Şi bea ca pe-o scumpă licoare divină
Aprinsa văpaie din limpedea slavă.
Şi după plictísul şi-amarul venin
Ce-ncarcă din greu viaţa noastră ceţoasă,
Fericit cel ce poate cu-arípa vânjoasă
Să zboare spre spaţiul luminos şi senin;
Ale cărui gândiri, ciocârlii ne-ntrecute,
Se-nalţă spre ceruri cu-avântul întreg
Şi plutind peste viaţă, uşor înţeleg
Al tăcerilor grai şi-al florilor mute.
vezi mai multe poezii de: Charles Baudelaire
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.