Elegiile Ieșene - Christian W. Schenk
Adăugat de: Franculescu

- Un argument -

Întors în afară stă E-ul emfatic
Privind printre gene cuprinsul apatic
De albe cuvinte spre munte, spre hău,
Uitat în afara întorsului Său -

I
Auzi cum bat la porţile închise acele mâini
cuprinse-n rugăciuni şi îngerii de pază-ngenunchiaţi
stau orbi şi muţi pe pragul încă cald de atâtea treceri
şi nu se miră, nici nu se întreabă de ce din mâini
nu se ridică fluturi, de ce în falduri
nu se-neacă umbra Divinului ce stă nepăsător
în colţul veşniciei Sale;
de ce se uită - cu ochi somnoroşi - (plecaţi în sine)
la un punct imaginar?

Nici dangătul atâtor limbi în ceruri de guri umile
nu ajung în sfera-mpărăţiei strâmtorate de iluzii -
(La ce folos harul gândirii
când e împinsă-n contra firii?)

Din nopţi se scurg pe străzi falduri de ziuă
şi până-n zori dispar în catacombe;
cu pergamentu-n mâini coboară luna
pe argintatele frunze de vară
şoptind în somn copacului: - Citeşte!

Clopotele bat pământul
Ca să-şi tragă jurământul
De-a nu-şi ţine limba-n loc
Atârnată de soroc.

Ascultaţi cum toaca sună
În chilie de o lună;
Fără morţi ori parastas
Duce vecera de nas.
- Păi bat toangele de-o lună
şi cânt morţilor în strună.
- Păi stau morţii pe la porţi
şi nu ştiu că-s încă morţi

Nici nu au de unde-a ştii
Că crescuţi nu-s din copii
Ba mi-a spus luna la joc
Că ei nu-s născuţi de loc.

- Viaţa-ntreabă curioasă
Dacă viaţa-i dureroasă?!
Ce să-i zici când vii pe lume
Fără clopote şi nume?

Copacul însă se opreşte-n nemişcare
gândind prin rădăcini la pergament
şi-apoi deodată iese o lumină
din umbra unui soare nemilos
trăgând prin liniştea de pace o brazdă
de toamnă - ba mai mult, de iarnă
iar frunzele îşi trec păcatul
din verde-n pergament de primăvară.

II
Atunci când aplecarea peste tine
va trece ca o briză peste veacuri
mă voi preface oare-n şoapta care
te-a colindat în miez de noapte?

În care roşu ţi-ai aprins adâncul
străfulgerat de geana mea necoaptă
în arşiţa întregului abis de dumeriri
şi limbi păstrate-n ordinea pierzării?

Fără să-ţi las pupila adormită
încerc s-ascund sub gene stropul sacru
al trecerii prin nemurirea noastră;
acolo undeva un chip - mereu -
se va preface într-un fel de tu şi eu
ce-şi va desparte-n veac de veac lumina
întoarsă-n bezna Sfintei Iacobina.

Cu faţa-ntoarsă spre izvorul clipei tale
vom trece-n cerc uitând adiacenţa.

Ca să-nţelegi ce-a fost de înţeles
mergi mai departe-n cerc, nedumerit,
şi-odată vei ajunge la-nceputul
întregului neînţeles de sine
uitând că ştii de mult tot ce-ai uitat.

Perdeaua trasă peste lumea ta bizară
şi-a descojit mătasea-n somn de semne -
aşa ai început a trece lumea
în împărţiri de sunet şi culori

III
Gândul a căzut din cuibul
genelor închise-n falduri ridicate-n rugăciuni;
cuvântul aruncat spre cer
cade-n pământ ca suliţe otrăvite
cu ploaia de necoapte rugăciuni
şi veştejeşte
sub genunchii descojiţi de meandrele
atâtor veacuri mate.

Desigur nu-i deloc uşor
să stai de veghe-n colţuri
de biserici
unde n-ai fost nicicând o lumânare,
unde ai tăi n-au adormit sub piatra
acelor lespezi strânse din Carrara.

Oglinda lumii se întoarce în afară
s-adulmece rărunchii oglindirii
închiselor speranţe-n temnițe
de coji ţinute-n mâini,
de mâini necoapte.

Întregul se adapă din
speranţa trecerii noastre
ca o briză peste marea lumii
ce se întoarce-n poala nefiinţei.

Avem dovada întregirii noastre?
Avem un Torso întregit din două mâini?

Îndrăgostiţilor, închideţi geana frunţii
şi înfruptaţi-vă cu îngerul din voi!
Restul e pacea trecerii divine
prin permanenţa efemeridelor din noi -
Divinul curge într-un cerc deschis
în care noi - zidari - trăim din artefacte
pe locuri de ruine goale.

N-a fost lumină oare în speranţă,
n-a fost un gest ce ne-a închis în el?!
Noi însă am dorit zidirea
Divinităţii între două pietre -
Apoi durerea despărţirii sacre
ne-a-nvinuit de trecerea ecvestră
din marmora cioplită în genune
şi prăbuşirea ei în fund de mări.

Doar valurile mai aduc aminte
de respirarea primelor atingeri:
la început pline de inocenţă
apoi pline de răzvrătirea noastră.

Divinul creşte dincolo de noi -

IV
Cine-i cel ce se aruncă-n lume
învăluit în giulgiul existenţei lui rebele
acoperind golul ruşinii noastre,
smulgând obloane,
deschizând portaluri?

Cu frunţile cuprinse-n fier de palme
descătuşate din lumina noastră,
spoită grabnic pe un zid minuscul
el trece peste lumi barbare
pe care noi în inocenţa noastră
am denumit-o sfântă şi divină.

Doar un bătrân cu unghii vechi de veacuri
mai scoate la lumină câte-o piatră
ce-o pune peste alte mii de pietre
sperând că va renaşte catedrala
în care - după viaţă - va crede
că îi vor creşte aripi albe

din giulgiul cu care va aşterne peste lume
eternitatea slăbiciunii noastre.

I-ai îngere din ochi speranţa mâhnirii noastre
şi dă-i, să poată adormi, pe cel
ce se aruncă-n lume
învăluit în faldul vieţii lui absurde.

Lasă copila să-şi deschidă
floarea izvorului din care se adapă
acele cârduri ce vor stinge mâine
cu mâini înfometate setea noastră
dar dă bătrânului ce sapă inocenţa
aripa giulgiului să-nvăluie eternul.

Doar valurile vor împreuna pentru o clipă
cea stângă cu cea dreaptă
spre a le desface iar în setea noastră după chaos.

Las-o să cânte eposul ruşinii plin de minuni
şi dă-i împreunarea cu cel ce aruncă
lumina giulgiului vieţii lui zdrobite
peste inocenţa valurilor ei;
şi astfel se va naşte sensul lumii
în care el îşi va găsi menirea.

Totul se cufundă-n pace,
tot închisul se desface,
întrebări planează ca-nainte
doar răspunsul se desparte de-ntrebări
şi se aruncă-n infinitul celui
ce se-aşterne peste lume
doar cu mici fâşii de giulgiu
renegându-se-n obloane,
în portaluri
şi în sens.

V
Orele îţi sunt doar pardoseala ochilor
ce poartă igrasia toamnelor de fraze infantile,
sunt cununi purtate de lumina
îngerului ce-a uitat să se ascundă-n poala mumii
de amurgul ce-a cuprins tăcerea.

Cu umbre de gânduri mai sprijini cetatea
în care-ţi uitase-şi părinţii de care
îţi povestiră doar legendele purtate prin milenii
de o babă pietrificată-n munţi
şi suspinate de izvoare mult mai rar
decât s-a ridicat un munte şi s-a prăbuşit.
Speranţa e a ta, dar lumea n-o mai ţine;
Mai ceri o oră ca să simţi întregul
minciunii uitate de atâta timp?

Nu încerca prin tine frumuseţea
ce s-a-mpietrit în ochi şi paşi.
Mişcarea a trecut - mişcarea ta -
acum sunt alte pardoseli pe care
alte toamne-şi poartă paşii de cuvinte

şi alţi îngeri mult mai surzi
şi mult mai pârjoliţi.

Lasă-i pe cei ce-au fost să-ţi povestească
întregile minuni scoase din piatra
în care ţi-ai zidit umbra şi visul
iar cei ce sunt să-ţi şteargă amintirea
iluziilor ce-ţi mai sprijină fiinţa.
Eu merg trăgând în piept despărţirea
fragmentelor de rezonanţe
din cuvinte păstrate pentru îngeri pământeni.
M-am înecat în potrivirea pietrei
vocalelor răpuse de păreri contradictorii:

Filozofia pietrei ce va simboliza
*ând plecarea noastră.

Nu mă gândesc la trecerea din ipso facto
a pietrei Kabba urlând prin lume ca profeţii goi:
"In nomine Dei Deus habemus Deum".

Prin treceri mai rămân şi alte pietre sacre
de care am legat nepărtinirea
necoaptelor atinse idealuri în matca unei scurgeri
încrustată-n bazaltul unui vulcan născut
din fecioria unui păcat uitat
de prima clipă a energiilor
primei noastre geneze.

O primă rugăciune încrustată
în statica acelor pietre sacre
ce vor în vis să nască catedrale
stă mută-n existenţa ei bizară
şi orizontul veşniciilor aşteaptă,
aşteaptă inutilă dalta şi ciocanul,
aşteaptă acel Divin ce-a început
să crească-n veştejite lacrimi
scurse cu magma trecerii în mare.

Vin încet spre tine.
Te simt în roca unei stânci
îngenuncheată; te caut, te adulmec
cu întreaga geneză ce se ascunde-n mine,
dar fiecare înger îţi ascunde fiinţa
sub greutatea muntelui
ce apasă dorinţa reîntoarcerii în sine.

Sau poate-i doar durerea fricii
care m-a readus în pulberea în care
s-au rătăcit atâtea suflete
necoapte înaintea mea?
Sau poate că mi-e frică doar de graba
din care am ajuns acel ce sunt?

Un blestem se scurge-n lume
picurând din el pudoarea
nefirească de ruşine.

Crăpături brăzdează feţe
riduri trec peste morminte
crăpături ce cad din gene
umplu strada dând năvală
peste oameni şi se scurg

laşe, reci şi fără noimă
în canale-catacombe.

Neagra lumină
se revarsă din orbite
albind o zi
la fel ca prima zi.
şi crăpături se varsă-n stradă
şi strada nu mai duce lumea
şi lumea nu mai e vărsatul
acelor crăpături pe stradă.

Crezi că un blestem ridică
greul unui alt blestem?

Tu nenăscuto, mă împingi
spre o străină cărare
pe care până azi n-am cunoscut-o.

VI
Zilele sunt mult mai albe
părul e mult mai cărunt
străzile sunt mai înguste
doar pământu-i mai pământ.
Timpul a căzut în stradă
şi s-a spart în mii de cioburi
lăsând liniştea s-adoarmă
pe-un covor cu stropi de rouă
suspinândă şi-nglodată
de un tunet asurzit
infinit şi mut de ochi.

La masa zădărniciei
stau limbile tăiate
tocindu-şi dinţii-n lacrimi
de vorbe îngheţate.

Mă dezbrac de viaţă noaptea
ca s-adorm cât mai copil.

Opreşte-te şi cugetă o oră,
ia cheia Domnului în mâini pentru o clipă
deschide uşa vieţii şi imploră
copilăria cheltuită în risipă.

ştrengar ce-ai fost te-ai ruşinat de tine
uitând imboldul ce ţi-a dat puterea
de-a face doar ce crezi că se cuvine
şi nu ce ţi-a fost dat: reînvierea!
Christos nu s-a oprit bătut în cuie
Plângându-şi neputinţa istovit;
S-a ridicat cu cheia-n mâini ca să descuie
Portalul zăvorât prin ce-am greşit.

VII
ştiu că nimeni nu va plânge
urma nimănui din piatră
ştiu că mersul negru mă va readuce
la primul loc ascuns într-o inimă anonimă
şi merg mai departe spre un centru
plin de vise cu un bagaj nedefinit.

ştiu că ochii nu-şi mai au umbrele
marcate de ascunşii nebuni
nici bătăile de gene nu le mai au
în schimb au clipitul că sunt aici.

Rareori mai zdruncină clipa inocenţei
recunoaşterea triumfală a plăcutelor adâncuri
verosimile aciuiate după lacătele potrivnice
singurelor umbre palpabile în beznă.

Am fost plecat în toată lumea
şi am umblat prin toate colţurile minţii
dar acum nu mai ştiu unde să merg.

Mi-am căutat prietenii dar ei nu m-au găsit
fiind ascuns în căutarea mea,
am căutat toate cele scrise şi nescrise
dar m-am înecat înainte de a da de ele,
m-am dus la culcare şi-am visat că am murit
iar a doua zi m-am dus la înmormântare
cu prietenii, cu toate cele scrise şi nescrise
fără somn dar cu visul încă nevisat de tot.

Ce puţină lume cunoaşte
gustul îngerilor ce străbat
lumina de la un capăt la altul
atât de singuri şi decapitaţi.

Aripile lor negre mânjesc razele
oglindite-n geamuri murdare
străpungând nefericirea idolilor
pentru care s-au sacrificat
fără ştiinţă şi fără a fi existat.


Ce puţine lucruri adulmecă
cunoaşterea de sine şi cât de puţin
sinele îşi cunoaşte destinul.

De n-am fi noi
(cei ce în realitate nici nu suntem)
ei ar umbla şi mai departe bezmetici
şi mai plini de funinginea noastră
prin cotloanele tâmplelor nemeritate
şi ascunse sub calotele de ruşine
spre a nu le mai avea la vedere.

Ce nu mai ştiu e fiinţa ascunsă în tăcerea
nerecunoaşterii universale şi mâna care
întinde bucata de pâine întregirii mele.
Cercul se sfarmă în cerculeţele cunoaşterii
mâinelui sau poimâinelui netrecut prin astăzi
netrecut nici prin vis nici prin timpul revederii.

ştiu că nimeni nu va deplânge sugrumarea
singurelor pleoape rămase întredeschise
singurului gâtlej nesugrumat singurei plăceri
de a înţelege nepotrivirea imaginilor
din retina decapitatului pe eşafodul nedumeririi.

ştiu că lumina despicată de săgeţile
vracilor antici nu mai umblă cu picioare goale
pe scările acropolei căutându-şi revederea
descompusă în alfabetul neştiut de pietrele
născute după învăţămintele lor.
Impotenţa întregului s-a prelungit ca o umbră
peste lumea subterană al unui univers ursuz.



vezi mai multe poezii de: Christian W. Schenk




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.