Mama - Cincinat Pavelescu
Adăugat de: Adina Speranta

Cea mai mare parte din comoara sensibilităţii şi imaginaţiei poeţilor este moştenirea directă a sufletului delicat, blând şi iubitor al mamelor. Dar care poet, cât de necunoscut, sau literat, cât de modest, nu simte în ochii lui arzând o lacrimă de emoţiune şi de recunoştinţă când, pronunţând cuvântul Mama, evocă fiinţa iubită ce se apleacă înfrigurată de griji peste leagănul copilului sau peste nădejdile adolescentului?
Daţi-mi voie să smulg eu o frunză din laurii ce încununează frunţile voastre de aleşi ai muzelor, de învingători ai vieţii şi s-o las să-şi tremure mângâierea târzie peste frunţile acelor mame care n-au trăit ca să împărtăşească gloria voastră, sau s-o depun cu multă evlavie la picioarele celor care, fiind în viaţă, au făurit din suferinţele lor neştiute sufletele şi victoriile voastre de azi.
Toată ziua cosea şi lucra pentru copii. N-am văzut-o niciodată ieşind din casă decât însoţită de tata sau de unul din noi. N-am cunoscut în casa noastră alte distracţii decât muzica, citirea, declamarea.
Obosită de-a fi născut, crescut şi educat atâţia copii, a murit într-o zi discret, cum trăise, şi mi-a îndoliat viaţa pentru totdeauna. Nu avusese, când se măritase, nici 15 ani, şi n-avea, la moarte, nici 35. Viaţa ei a fost scurtă, ca un fulger care taie pe cerul posomorât un zigzag de lumină şi se stinge, sporind parcă şi mai mult întunericul nopţii.
De atunci o plâng mereu şi nu mă pot mângâia.
Nici un copil nu ştie să-şi iubească părinţii destul, şi pedeapsa lor este de a-şi da seama prea târziu că nimeni n-o să-i mai iubească cu dragostea şi prietenia lor.

vezi mai multe texte de: Cincinat Pavelescu



Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.