Cleptomanul
Adăugat de: Oancea Aurel

Tity Dumeşteanu este un fel de instrument al patronului unei firme şi merge des în străinătate. Îi place să se poarte şic, dar piesa lui favorită este un frumos pulovăr cu cerbi. Cui are curiozitatea să-l întrebe de unde are ploverul îi spune că l-a cumpărat din „State“. Dar nu pulovărul cu cerbi[1] îl caracterizează pe Tity. Omul de încredere al patronului este cleptoman! Debutul şi l-a făcut vârându-şi în buzunare „din greşeală“ pixuri şi stilouri de prin birourile unde intra, apoi a „evoluat“ băgându-şi în buzunare şerveţele de masă de la restaurante, brichete cerute de la comeseni pentru a-şi aprinde ţigara…

Pe măsură ce vârsta i-a crescut i s-a agravat şi boala. Cum patronul îl investise cu o putere cum aveau vechilii de pe la curţile boiereşti de odinioară, avea de acum posibilitatea să tragă ceva foloase de pe urma bolii lui, furând bani de la angajaţi. Ce-i drept, la început a fost mai timid[2], dar cu timpul a ajuns ca treaba să-i meargă strună.

Cum făcea: venea lângă angajatul domnului patron şi-l sâcâia până acesta îşi ieşea din pepeni şi-i spunea ceva de felul: „Da’ mai lasă-mă, domnule, în pace!“, şi gata penalizarea!

O întâmplare mai deosebită, moţul prăjiturii, avea să-l consacre pe Tity Dumeşteanu drept un fel de rege neîncoronat al cleptomanilor:

Unul din angajaţii din „subordinea“ personajului aflat în acest moment sub lupa noastră a ţinut să-şi invite colegii şi şefii la un restaurant. Pusese băiatul câţiva bani deoparte şi, sfătuit de soţia sa, şi-a sărbătorit ziua de naştere. La ora stabilită, au început să pice invitaţii: care cu soţia sau prietena, care singur, care cu un modest cadou sau cu mâna goală. Domnu’ patron s-a scuzat, chiar de când i-a fost adresată invitaţia, că nu poate veni, dar a fost destul de generos şi i-a trimis prin Tity o sumă de bani. A apărut şi Tity şi i-a dat sărbătoritului jumătate din sumă şi, culmea, când să-i spună din partea cui sunt banii, atunci i-a sunat mobilul. Ce putea face bietul Tity, decât să se retragă şi să vorbească la telefon (de fapt, vorbea singur, semnalul fiind alarma telefonului, programată din timp – aşa făcea mereu, ca să scape de dialoguri nedorite)? Fireşte, amfitrionul a rămas cu impresia că Tity i-a dat banii.

Cum decurg astfel de evenimente ştie toată lumea, aşa că nu ne mai pierdem în detalii, dar să vedeţi cum s-a terminat: Tity, după ce şi-a pus geaca jegoasă şi puturoasă în cuier alături de hainele celorlalţi invitaţi, s-a aşezat la o masă, unde – bârfeau „subalternii“ pe şuşotite – a mâncat ca un spart şi s-a îmbătat ca un porc[3]. La ziuă, a plecat înaintea celorlaţi.

Până aici, toate bune şi frumoase, dar când să plece ultimii invitaţi, cel sărbătorit a constatat că-i lipsea cojocul. Pe cuier nu mai rămăsese nimic (nici măcar geaca, pe care stăpânul ei nu o renegase cu totul). Bietul păgubaş a plecat acasă în talie. Ziua următoare a fost duminică şi abia luni s-a îmbrăcat cu o haină de împrumut şi a mers la serviciu. Nu mică i-a fost mirarea când, pe la ora opt şi ceva, a apărut Tity, îmbrăcat cu cojocul dispărut! Toată iarna a purtat cojocul omului, fără pic de ruşine. Păgubaşul nu a îndrăznit niciodată să i-l ceară, de teamă să nu-şi piardă pâinea.

Iarna următoare, Tity a apărut cu un cojoc nou-nouţ, cumpărat din „State“[4].

În satul natal al lui Tity a fost văzut un bătrânel purtând un cojoc la fel cu cel dispărut de la petrecere.

Bătrânelul nu este altul decât tatăl lui Tity.

[1] ... despre care neamurile lui – care figurează pe statele de plată fără să lucreze – ştiu că a fost împletit de mă-sa mare, Dumnezeu s-o odihnească!

[2] ... nu de prea mult bun simţ, cum s-ar putea crede, ci doar fiindcă trebuia omul să tatoneze terenul.

[3] Stupidă comparaţie, dacă avem în vedere că porcii nu se îmbată şi nu se dau în stambă ca unii oameni!

[4] Avem serioase dubii în ceea ce priveşte provenienţa cojocului şi suntem îndreptăţiţi a crede că l-a şterpelit de pe spătarul vreunui scaun de la restaurant, când proprietarul respectivului articol de vestimentaţie s-a dus la toaletă.