Aseară am adus un fulg de iarnă-n casă,
Crezând că te ascunzi, zidit în alb cu el
De când îmi tot închipui că-am să-ți devin mireasă,
Mă port ca o nebună vorbind cu un inel.
Vorbeam șoptit cu marea şi înotam în pietre,
Nisipul să-mi croiască un drum spre calea ta,
Îmi acordam chitara cu basme și regrete,
Deși știam în taină că-n veci nu voi cânta...
Şi te priveam cum dormi, asemuindu-ți moartea,
Întreagă există e un imens cavou,
Și-atât de greu îmi este să-i țin iubirii partea,
Când frica de tristețe mă-nvăluie din nou.
Mã dor adânc și ochii și grija ce ți-o port,
Te caut în lumina din ultimul bărbat...
Cum bolta-nsingurării nu pot să o suport,
Pământu-mi pare-un cancer pășindu-l repetat.
Sã ne iubim cât timpul mai are clipe arse,
Căci va veni și vremea cenușii din cuvinte...
Și-n ciuda morții noastre, cu brațele întoarse,
Ne vom iubi-n miasma eternelor morminte.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.