Mari clopote vernil, din fier,
Sub crucea cerului încrețită;
Lungi căi de linie din lemn,
Printre șerpuiri de păstăi perlate.
Trec trecători cu fruntea fantezie,
Purtând pe umeri rucsacuri vișinii,
De școală; cinci trandafiri ofilesc,
Călcâiul meu, însângerată pană.
Fără picioare oameni de lumină,
Plutesc peste asfaltul stacojiu
Și galbene altare miruiesc,
Structuri de oase printre sălcii.
Din păpădii curg fulgii rari, alene,
Scheletici pești -vertebre vii în lut;
Frumoase florărese ca zeițe,
Își cântă marea albastră pe uscat.
Scări nalte îmi adâncesc miasma,
Tot galopând prin conuri stafidite;
Un înger negru capul își pleacă,
Pe movul unei case părăsite.
Delir cu pui de urși pufoși
Și vânători cu sacii de-a spinarea,
Burlane bleu, guri prin care luneci,
Cu trunchiul strâns, îngenuncheat.
Lucește o pată pe-o frunză roșiatică,
Ca dâre late de acuarelă acvatică;
Scafandrii cu trupuri împletite,
Cu bumbi albaștri închid costume.
Florile ca niște palme de cerneală,
Umbrare lăcrimoase cu clopoței;
Pe bănci întortocheri de catedrele,
Purtând culoarea edenului muștar.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.