Concierto de Aranjuez
Adăugat de: Oancea Aurel

* * *

Amintindu-mi de un sfat al Marilenei, m-am hotărât să nu ies din casă toată după amiaza, să mă odihnesc.

Aveam mare nevoie să mă eliberez de apăsarea ce mă prinsese din nou, aidoma unei fiare care mă pândise până atunci şi, când a găsit momentul, a ţâşnit. Am dat drumul la muzică şi, întins pe pat cu faţa în sus, mi-am fixat privirea pe un punct din tavan, străduindu-mă să nu gândesc deloc. Ştiam că această performanţă poate fi atinsă numai dacă-ţi dai seama retrospectiv, altfel gândeşti şi n-ai făcut nimic, tocmai fiindcă ai gândit.

Ochii mi s-au închis, fără să-mi dau seama când, iar muzica, treptat, treptat, s-a transformat în imagini. 
Luciana, iubita mea Luciana, era lângă mine. Îi mângâiam părul lung, ţinându-ne strâns îmbrăţişaţi. Ne sărutam şi plângeam amândoi, în timp ce auzeam nişte acorduri sublime, o melodie cunoscută, dar şi parcă nemaiauzită până atunci.

Nu ştiu cum am ajuns să fiu singur într-un compartiment de tren.

Zgomotul roţilor are un ritm plăcut, e o melodie cunoscută, ce-mi aminteşte de iubita mea, aceeaşi melodie de la început şi parcă, totuşi, alta.

Prin faţa mea defilează păduri, sate, ogoare, ape, poduri, turme de oi, oameni…

Iată, am ajuns într-o gară. Pe peron, lume multă. De geamul meu se apropie o fată şi flutură o batistă. Izbucnim amândoi în râs, în timp ce trenul porneşte agale.

M-a confundat fata cu cineva ori, poate, pentru câteva clipe, m-a înlocuit cu cel pe care îl aştepta şi nu a venit.

Glasul roţilor de tren este acum un solo de chitară.

Pe câmpul ce se desfăşoară dinaintea ochilor mei, văd câte un copac izolat, căpiţe de fân şi un viţel care s-a speriat de tren, mai-mai să rupă priponul!

Câmpul dispare şi-i iau locul nişte case modeste, apoi o fabrică şi un şantier – intrarea într-un oraş.

Nerăbdarea pune stăpânire pe mine şi-mi dă fiori: Luciana mă aşteaptă, simt asta.

O îndoială încearcă să se strecoare în fiinţa mea, dar chitara, cu notele ei, o alungă.

Apare peronul, apoi gara. Un furnicar de oameni se mişcă încoace şi încolo.

Trenul opreşte.

Cobor în mulţime şi o caut cu privirea pe iubita mea.

N-o văd nicăieri. Chitara a devenit nervoasă. Şi eu caut. Şi sper…

Iat-o! A ridicat o mână şi-mi face semn.

Îmi fac loc prin aglomeraţie, lumea mă înghionteşte, dar nu-mi pasă: sunt fericit!

Am ieşit din mulţime şi alergăm unul spre celălalt.

Arunc valiza, să am mâinile libere şi valiza, în loc să cadă, pluteşte în aer.

O clipă, muzica a tăcut. O clipă numai… Ne mai despart doar câţiva paşi…

Ne aruncăm unul în braţele celuilalt, şi, în clipa aceea, muzica se aude iar, mai puternic, o explozie de note ilustrează acum fericirea noastră! Lumea din jurul nostru a dispărut, o lumină orbitoare, dar şi blândă, ne învăluie, odată cu avalanşa de note şi ne înalţă la cer.

Îmbătat de fericire, cu iubita în braţe, mă rotesc, mă rotesc, mă rotesc…

Deschid ochii şi-mi dau seama că am visat. Se mai aud doar ultimele acorduri ale părţii a doua – Adagio – din Concierto de Aranjuez de Rodrigo. 
Începe partea a treia a Concertului. Doamne, tare singur mă simt, nedrept de singur!… Opresc magnetofonul, apoi mă îmbrac şi ies. Simt nevoia să beau ceva, să uit… Mai bine nu, Ea n-ar fi fost de acord, Ea, care mă iubise şi pentru că nu eram băutor.

* * *

Aurel Oancea