Copilăria nu avea ceas,
doar zile lungi și râsete multe.
Ieșeam afară fără să întreb,
și mă întorceam când se făcea întuneric.
Nu știam ce-i graba,
nici de ce ar trebui să-mi pese de mâine.
Tot ce conta era clipa,
un joc, o minge, o strigare de prieten.
Mă murdăream fără să-mi pese,
cădeam și mă ridicam repede,
parcă nimic nu putea să doară prea mult
când totul era atât de viu.
Acum lucrurile sunt mai liniștite,
dar parcă și mai grele.
Și uneori mi-e dor, fără motiv,
de mine… cel de atunci.
vezi mai multe poezii de: Andrei Guțu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Copilăria, locul cel sfânt
E soare- n suflet , este cânt
Ce -l îngânăm când suntem triști
Că inocența poarte măști.
Ina M.
sâmbătă, 02 mai 2026