Am să încep să zdrobesc
metastazele cuvintelor goale,
altoite în formă de copaci lugubri,
cu rădăcini crescute
în burți ca de cirotici,
pe trupul porumbiței mele...
Voi închide în sfere de cristal,
unul câte unul,
arlechinii regelui viclean,
dar prost și nebun,
și voi lovi cu ele în dinții de pirania,
crescuți pe aceste cuvinte...
O, draga mea, cum mă voi face un zilot,
un jude aspru, și voi cere
decapitarea ambiguității,
care a mânjit cu sânge negru
penele tale care, odinioară,
erau atât de argintii...
Aruncată în dimensiunea veșniciei, tu,
stai închisă într-un cub de gheață verde...
Mijlocul tău este încins cu un cerc incandescent,
fixat pe pereții cubului(de nedesprins!),
și, două mâini ale tale stau prinse
în colțurile de sus,
pe latura din față, spre Apus...
iar alte două, crescute dintre omoplați,
întinse, totdeauna sus,
stau pironite, cu piroane nevăzute,
în celelalte două colțuri,
cu venele desprinse,
ce-atârnă-n vid, ca sârme oțelite,
și fără piele, cu carne de culoare acaju,
și transparente,
și oase care ard fosforescent...
Din gura ta curg cuvinte_și-s goale_,
și trag cu ele-n sus rărunchii tăi,
pe care au crescut dinți
de vierme carnivor...
Ei mușcă, peste tot, din tine,
răniți fiind, la rândul lor,
de ochii răi
care se nasc și mor, se nasc și mor,
la nesfârșit,
din vorbele în două ape, ce te ard fosforescent,
ambigue, și goale...
În spațiul plin
de alfa și omega,
Se zbate noima înțelesurilor pure,
ca să răzbată, din indefinit,
Înspre iubire,
și spre clarul sacru...
Să lepede grotescul, malițiosul
profanului vulgar, nesincer și...
pământ...
Ah! porumbița mea,
iubita mea cu pene argintate...
Când vei veni la mine, de pe mare,
să porți cu tine o fragedă,
o subțirică frunză de măslin,
Și toată curăția spațiului sublim,
a noimelor cuvintelor măiestre,
să redevină ceea ce a fost odată_
un simbol al iubirii, al dragostei cântate,
O oază de-armonie, și de pace,
și dreptate...
Și mă voi face servul tău,
și al tău frate, mă voi face ..
și tată, și floare,
Și iubit.
vezi mai multe poezii de: Casian Maftei