Prin despărțiri perene, mai spunem un „Hello”,
Ne-mpleticim silabe-n jargoane sau argou,
Și tulburați de limba vibrând necunoscut,
Ne chinuim ca lupii cu mieii la păscut.
Ne mai lovesc cuvinte, tăișul lor e dur,
Chiar „te iubesc”, azi sună sentențios, obscur,
S-articulăm noi fraze ne pare-obositor,
Deci hibernăm și vara-n fidelul monitor,
Căci tastele ne poartă prin zările de vis.
E gratis și transportul în falsul paradis,
Iar vorbele ne-ngheață pe buze, așteptând,
Comunicăm prin like-uri în Facebook, mai curând.
Ca mâine, vom ajunge prin semne să vorbim,
Fărâmele de slove să nu mai risipim,
Sau poate, telepatic, ne-om spune – n-ar fi rău! –
Tot ce-am tăiat, pragmatici, cu-al lenei fierăstrău.
Eu nu credeam vreodată cuvinte să urăsc,
Nici propriile gânduri, naivă, să-mi pârăsc,
Dar singurul „Adio“ ce mi-aș dori s-aud,
E cel din partea morții, sub rânjetul ei crud…
vezi mai multe poezii de: Camelia Ardelean
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Mulțumesc din suflet, dragii mei, pentru popas și frumoasele comentarii! Sincer, nu mi-am propus să fie o poezie tristă, dar desigur că, fiecare percepe mesajul ei, în funcție de personalitatea și gândirea proprie, ceea ce este foarte bine și e normal să fie așa, fiindcă nu am fost cu toții construiți fa fel! În orice caz, plutește o atmosferă nostalgică și regretul pentru "vremurile de altădată", când totul era altfel, inclusiv relațiile și comunicarea dintre oameni, vremuri de care, celor care le-au prins, probabil că le este, din când în când, dor... Mie una, da! :-) Vă îmbrățișez cu sufletul și vă mai aștept!
Camelia Ardelean (autor)
miercuri, 12 august 2015
"Nu mi e frică de moarte, ci de eternitatea ei "... Pe mine mă îngrijorează mai mult CUM voi petrece această eternitate. De aceea, caut să mă îngrijesc de suflet. Nu știu însă, cât reușesc. .. Interesantă poezia ta. Cred că ai vrut să abordezi și înstrăinarea datorată mijloacelor moderne de comunicare. Frumos, mi a plăcut !
mirimirela
duminică, 09 august 2015
Mi-e greu sa spun ca am descoperit tristete in versurile tale. As zice mai curand ca este un soi de dezamagire generata de schimbarile profund nefaste ale comunicarii verbale intr-o comunicare nonverbala diferita de cea trupeasca. Mie imi place poezia si nu ma intristeaza deloc ba chiar imi da o doza de optimism pentru ca , la fel ca orice om care a trait deja multi ani , detest moartea fara insa sa ma sperie. O poezie frumoasa!
stomff
duminică, 09 august 2015
Foarte frumoase versuri,dar dragostea îndepărtează rânjetul morții, înmugurind în iubire, Camelia.
Cu stimă
ALapis
duminică, 09 august 2015
Trista dar dupa parerea mea minunat compusa...
sorin
duminică, 09 august 2015
Dar, din pacate, moartea mereu ne da tarcoale,
Caci simte ca si-n viata avem sufletul moale...
Taria ne e slaba, simtirea de carton -
Nu auzim Cuvantul ce striga din amvon...
Camelia, mare adevar si trista constatare se gasesc in poezia ta... Paradoxal, ma bucur de impartasirea acestei tristeti...
andreionthepoetry
duminică, 09 august 2015