Cum as putea, cum as putea
Ochii tai a-i uita
Cand strălucesc în noaptea grea
Și eu mă topesc deja
Cum as putea, cum as putea
Parul tau a nu-l vedea
Mereu, mereu în ochii mei
La fel ca și Colloseumul Romei
Cum as putea, cum as putea
Privirea ta a n-o iubi
Când te uiți la mine așa
Aproape că m-ai orbi
Tu esti steaua de pe cerul meu
Care strălucește mereu
Chiar și noaptea chiar și-n ziuă
Și ea mai mereu continuă
Tu ești muntele din peisaj
Care ajută la al său trasaj
Sub care se ascunde Soarele,
Protejandu-se de temere
Stai liniștită, draga mea
Niciodată nu uita
Cuvintele care ți le spun
Că nimeni nu va fi mai bun
Nimeni nu va fi ca tine
Frumoasă, deșteaptă, fara vine,
Inocentă, politicoasă și-ti stă bine
Cu vocea așa frumoasă ca tine
Crede-mă și nu mă uita
Că eu nici gând nu voi putea
Sa te uit? Nici chiar așa
Tot mereu mă va durea
Frumusețe, frumusețe
Ce frumos ii stă să-nvețe
Mai rar vorbim așa
Dar nu mă va deranja
Atât timp cât tu ești bine,
Sa nu îți pese deloc de mine
Căci dacă îți va păsa,
Foarte mult vei regreta
Foarte trist că nu suntem
În același loc noi nu putem
Deloc, deloc sa fim
Dar ne vom intalni
As vrea, as vrea sa te văd
În viața reală sa te admir
Căci din gând nu te lepăd
Fiindcă vreau, când te-oi vedea, să mă mir
Îmi lipsești extrem de mult,
Mi-e dor, mi-e dor sa te ascult
Si nu pot, chiar de-oi vrea,
Să-ți mai simt pielea de catifea
Dorul meu tot nu mă lasă
Cand mă gândesc la fosta mea crăiasă
Și când știu că ei nu-i mai pasă,
Îmi zice mintea „Mai lasă”
Îmi e dor să te privesc
Căci pentru tine trăiesc
Multe, multe se ivesc
Dar pentru tine muncesc
Aș vrea să dau timpul înapoi
Să fim din nou împreună noi doi
Și să ne ținem de mână
Visul ăsta-mi dă vână
Deși visul ăsta mă menține,
Știu că nu va mai exista
Că din nou de mână nu ne-om ține
Simt că nu se va mai întâmpla
Ochii tăi îmi vor lipsi
Și priveliștea din ei
Că nu mă puteam împotrivi
Din a cădea prin ei
Ajungeam într-un sătuc
De la marginea unui munte
Și vedeam un om năuc
Care te căuta pe tine
Acela-mi spunea așa:
„N-ai văzut o fată rea?”
Si eu îi răspundeam așa:
„Niciodată nu voi vrea”
După care el pleca,
Uitându-se in zare,
Și eu mergeam în continuare
Apoi ajungeam la o casă
Impodobită ca o crăiasă
În care locuia o fată măiastră
Și atunci stătea la masă
In acel sătuc uitat
Te căutam înspăimântat
Crezând că te-am pierdut
Deși nu credeam atât de mult
Dar uite însă că așa
Viața mi-a dovedit invers
Dar deloc nu voi uita
Cum ochii tăi se tot măresc
Nu cred că voi fi în stare
Să uit a acelui sătuc zare
Dar m-a durut acea urmare
M-a rănit și m-a durut tare
M-a rănit atât de tare
Ca nu mai simt nimic
Sentimentul îmi era asa mare
Dar uite ca nu s-a ivit
Nu-ti voi uita ochii, iti promit
Și cum în ei mă scufundam
Prin ei mult mai zburam,
Cu ei trăiam
Cu ei trecea mai repede ziua
Și cu parul tău tot lung
Visul îmi este tot mai prelung
Și tot asa continua
Plouă și mă gândesc la tine
Cum cu ochi plăpânzi te uitat la mine
Astăzi visul nu mai ține
Rămâne pe vecie în ruine
Bate iarăși vântul și-mi aduc aminte
De părul tău cu împletiri sfinte
Care zbura prin oricare minte
Atunci când îl vedea fără acoperăminte
Iese din nou Soarele pe cer
Stand dârz ca un cavaler
Eu mă uit în sus și cer
Sa scap din acest crud măcel
vezi mai multe poezii de: marinel
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.