Cursa de Milicetu
Adăugat de: Kostavianu

Cursa de Milicetu
- Dom’le, cum să- ţi spui io dumitale ca să mă- nţelegi, că te
văz om diştept… Te cunoşti după cum porţi pixu’, în buzunarul
după dedesupt, nu ca ăştia de- acuma, alde Ciupeagă, oamenii
primăriei, le poartă- n chept, ca pă dicorății, să vază lumea ce
diştepți este ei, ptiu!, că mi să face şi scârbă! Da’ io una zic, nu- i
lucru curat cu maşina asta, care trece în goana mare p’în sat,
ziua- n amiaza mare, cu farurili aprinse, gonind de parc- ar sta să
să termine ceva fără ea taman la capătul lumii. Nuuu, că n- o vede
toţi, că mulţi ar aştepta- o, da’ n- are oră fixă, vine când nu
te- aştepţi şi tot aşa de neaşteptat şi dispare. A văzut- o mulţi. Ete,
io, ăsta care vorbesc cu dumneata aciea şi Panaiete şi Loreta lu’
Tutunaru, mulţi… Şi baba Domnica, de, ca baba Domnica, dădură
ăi nouăzeci piste ea, ai zice că să n- o crezi… Da e băţ, baba, vede
ca la optişpe ani, citeşte ziaru’ fără ochelari, că- ţi vine şi să râzi
când vine asta, noră- sa, Racleta lu’ Popoiag, cu acu’ şi cu papioata,
să- i bage baba- n ac, de câte ori are şi ea câte ceva de cusut, izmenili
lu’ bărbat’su, alte alea… că ea, cât e de tânără, abia vede. Da, auzi,
dă- te- ncoa’ să- ţi spui, să nu ne- auză careva, după ce trece asta…
cursa, maşina, de, ăia care- o vede… nu ştiu cum să- ţi spui… lumea
rămâne aşa… într- un fel! Şi nu sunt nici io prost, că făcui armata
la şapte artilerie, îţi puneam proiectilu- n căpiţa de coceni, în capu’
tancului, unde vreai dumneata să ţi- l pui, io acolo- l puneam! Dar
după ce trece asta, cursa, cum îţi spui, să- ntâmplă aşea, câte- o
chestie… Iete, ca săptămâna trecută, muierea lu’ Panţâru, primi o
aia… carte poştală, da’ nu de- astea de- ale noastre româneştile,
nuuu… Una cu nişte alea, litere ca la japonezi… Da’ alăturea – ce- i
al lor, al lor! – inglezeşte, normal, ce- avea ei să- i spuie muierii: că,
aşa şi pă dincolo, chestii- trestii, ţi- am găsit bărbatu’ mort în
accident de avion, prăbuşit pă insula cutare… În filipine! De unde
şi până unde, domnule, Panţâru în filipine, când ăsta a dispărut
din cârciumă, de la „Paiş’pe craci” – restaurantu- ăl mare, cu şapte
ospătăriţe, din piaţă, din oraş. Intrase şi el, ca omu’, cu Argăseală
melițianu, să- l cinstească pe ăla cu un rachiu, cum face toţi, da’
de- atuncea niminea nu l- a mai văzut, nici pă el, nici pă meliţian,
a fost hai mare, mulţi a- ncurcat- o atuncea, câţi a fost la un loc cu
ei, da’ bieţii oameni ce să facă, dacă nu ştia niciunul nimic, a luat
bătaie digeaba, că ăştiea, la meliţie, întăi te bate şi- abia după aia
te- ntreabă, ştii dumneata… Lasă că până la urmă toate s- a lămurit,
că i- a găsit p- amândoi morţi în râpa Cotorcii, sfâşiaţi de colţii
mistreţului. Că uitai să- ţi zic, p- aciea, pă la noi, toţi pune… laţuri,
bre, de- alea de sârmă oţeloasă, tare, şufă, ca să prinză şi ei, câte- un
mistreţ, câte- un iepure, care cum are noroc. Da’ p- asta cu cartea
poştală… naiba s- o ştie ce noimă are, că io n- o mai înţeleg, poate
dumneata, cine ştie ce poţi să pricepi din tărăşenia asta…
*– Nu, dom’le, nu ie nimica, io nu mă mişc de- aciea toată
ziulica şi l- aş fi văzut, io am spirit de observaţie. Am fost şofer de
meserie, mă ştia toată autobaza. fane Curelaru îmi zice. Am ajuns
aici la benzinărie dintr- o… prostie, ca omu’… Că fusese nunta lu’
fiică- mea şi am băut şi io, ca omu’, un pahar, două, poate trei, de
ce să te mint! Şi acela a ţinut- o pe- a lui, că nu şi nu, să suflu! Am
suflat şi… uite- mă aicea, benzinar şef. Doctoru’ a zis că e
daltonism, sau cum i- o fi zicând la boala asta de ochi care mi- a
pus- o ei în cârcă, să nu- mi mai dea carnetu’ înapoi, că m- am luat
în gură cu ăla, i- oi fi scăpat şi vreuna în freză, că eram nervos, am
uitat să- ţi spun. Că aşa pică necazu’ pe om, când nu te gândeşti.
Acela, ginerica, al lu’ Şoitan, a fugit cu banii dimineaţă şi io mă
luasem după el cu camionul, să- l prinz, că mi- era milă de muiere
şi de fii- mea, că plângea amândouă în mijlocul bătăturii ca
proastele, vorba aia, şi… şi cu banii luaţi… S- a înrăit lumea ceva
de speriat, da’ de autobuze de- astea, io nu pot zice nimic. De ce să
zic io că l- am văzut, dacă nu l- am văzut? P- aici trec mulţi, da’
şoferii din ziua de azi… habar n- au de meserie, că, uite, cum vine
aicea curba asta spre benzinăria mea, volanu’ nu trebe bruscat,
curba se ia lin, fără viteză, că nu ştii ce se poate întâmpla. De multe
ori era să- mi darâme şandramaua. Nu zic, nu- i mare lucru de ea,
dar cu atâta combustibil, Doamne- fereşte de- o explozie ceva, rade
satul ca pe nimica!
*
Nici vorbă de viteză. Toată lumea e aşezată pe banchete,
fiecare pe locul lui. Şoferul mişcă uşurel de volan la dreapta sau la
stânga, după cum e cazul, pasagerii se uită pe geam, sau sparg
seminţe, aruncând cojile pe jos, după cum e şi normal, nici n- ai
zice că e duminică, ce e ciudat e că nimeni nu vorbeşte cu nimeni,
îşi vede fiecare de treaba lui. De- aia se şi uită toţi, intrigaţi, când
cucoana de lângă uscăţivul acela bătrân, cu curca în braţe, sare ca
arsă zbierând cât o ţine gura că „termină, dom’ne, cu insinuările,
oi fi io grasă, dar pe curca dumitale nu m- am aşezat, mi- ar fi şi
frică, nu vezi ce slabă e, numai pielea şi… penele, vrei să mă- nțep
în oasele ei?”
Dar preotul în sutană albastră de pe scaunul din faţa lor
nici măcar nu întoarce capul, mormăie într- una, el ştie ce, cu nasul
într- un fel de cărţulie. Pe fereastră se vede cerul uşor acoperit,
parc- ar sta să plouă, dar nimeni nu bagă de seamă, toţi par
absorbiţi de cine ştie ce gând şi se face din nou linişte, ca la
începutul lumii, când duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra
apeeeloooor şi miluieşte Doamne, poporul tăăăăăuuu şi binecu
vânteaaază moştenirea ta, acum şi puuuururea şi în vecii veeecilor
amiiiin! Dar cine a mai văzut – nu? – vă- ntreb: cine a mai văzut
preot în sutană albastră, ca să spargă seminţe în sfânta biserică,
behăind slujba ca pe o manea, de- astea de se cântă acum pe la
nunţi şi alte alea, spre batjocura de cele sfinte? Dintr- odată toţi se
trezesc, aşa, ca într- o biserică frumoasă, cu vitralii prin care se
prelinge o lumină dulce şi popa acela ciudat, cu sutana albastră,
le dă la toţi, absolut la toţi, trupul şi sângele Mielului, fără să- i
întrebe dac- au postit, dacă s- au spovedit, dacă au habar de vreo
rugăciune. Şi toate se întorc iar la matca lor firească, slujba se
termină, ca orice slujbă, până la urmă, uşile se deschid larg şi
coboară toţi treptele bisericii, ca şi când ar coborî din autobuzul
acela, în care păreau că s- ar fi urcat, numai şoferul rămâne singur
în uşa deschisă, cu chipiul lui albastru ridicat în semn de salut
respectuos, faţă de toţi pasagerii. Cine a avut răbdare să stea până
la sfârşit poate povesti cum se aude aerul în dispozitivul de
închidere al uşilor, „pufffff- ştonk!”, cum se- aprinde semnalizarea
pe stânga şi maşina plecă din staţie uşor, fâşâind, parcă nici n- ar
avea motor.

*
Alteori, maşina pare să fie chiar doişpe, sau doişpe barat,
cursa obişnuită, care trece prin parcul din mijlocul oraşului,
acelaşi de când lumea, cu straturile de flori plantate în formă de
cunună în jurul movilei pe care tronează impunătoare statuia
amiralului. Şi rareori se întâmplă să faci cu mâna, chiar între staţii,
iar el să nu oprească uşor, fâşâind, parcă plutind. Iar pasagerul se
urcă încet, cu căciula lui maronie cu clape, sau basmaua înflorată
sau pălărioara purtată cu graţie pe creştet. Atâta doar că şoferul,
acelaşi ins înalt, demn, aproape ţeapăn, se deranjează de fiecare
dată până în uşă, făcând tuturor, dar absolut tuturor pasagerilor
care urcă, aceeaşi reverenţă exagerată, îndoit de mijloc şi cu mâna
dreaptă fluturată într- un gest de poftire politicoasă, exagerat de
politicoasă, cu chipiul albastru ţinut elegant în mâna stângă,
îndoită din cot. Au fost văzuţi urcând cunoscuţi de- ai tuturor, per
soane importante vreau să zic, primarul, vreo doi- trei consilieri,
amantele unor personalităţi politice foarte comune, ba chiar şi
fiica pantofarului, doamna Opaline, fiinţa aceea misterioasă
despre care nimeni nu ştie cum a putut trece peste ultimul divorţ,
a trebuit să dea explicaţii la poliţie despre dispariţia consortului
dumisale, în condiţii nici până astăzi lămurite pe deplin. Unii
şoptesc precum că aviatorul, soţul doamnei, a dispărut cu o ste
war desă mult mai tânără decât el, în ultima cursă spre Singapore
de anul trecut şi că nimeni nu l- a mai văzut de atunci, alţii că
divorţul a fost pronunţat în şedinţă publică, pe motiv de simplă
nepotrivire de caracter, alţii că s- ar fi certat din cauza unor titluri
de proprietate revendicate de nişte rude obscure. Cert este că unii
jură pe cruce că nu e adevărat şi că pilotul a fost văzut într- o
dimineaţă vesel, zâmbăreţ, fluierând un cântec la modă, pe strada
gării, iar undeva pe lângă tarabele unde se vinde zarzavat
proaspăt, în mica piaţetă de la capătul străzii, autobuzul a oprit la
un simplu semn cu degetul al insului şi… dus a fost. Nimeni nu
mai ştie nimic altceva, iar dacă ar fi să ne luăm după zvonuri, toţi
cei plecaţi par să fi avut, fără excepţie, oarecari probleme cu
autorităţile, fiind cercetaţi, fiecare, pentru cine ştie ce fapt, bănuit
sau real, n- are importanţă.
*
Numai noi ştim, cititorule, că nimic nu este adevărat din
toate cele câte se spun, iar autobuzul e o cursă din cele mai nor
male, cum sunt atâtea pe lume. N- ai decât să faci singur proba,
să- ţi iei un bilet de la casieria autogării şi să aştepţi la peronul
paisprezece câteva minute, nu mai mult. Numai că puţini înţeleg
ce rost ar avea să te urci în cursa aceea, să mergi atâţia kilometri
prin căldura înăbuşitoare, ca să te dai apoi jos tot de unde ai
plecat. Cum aşa, de unde ştiu eu? Aşa scrie! Cum, adică, unde
scrie? Pe tabla aceea albastră, vopsită cu alb: Cursa Drângani,
Cuca Măcăii, Dorleşti, Poianu Mare… Poposila… Milicetu…
Drângani. Adică, exact aici, în praful acesta, încins abitir de soare
le amiezii. În satul acesta necunoscut, în care, iată, dacă ne mijim
bine ochii, îl putem vedea clar pe domnul consilier secret al ora
şului, înalt, bine făcut, cu costumul călcat şi cravata impe cabi lă,
călcând grijuliu cu pantofii asfaltul supraîncins din faţa autogării.
Domnul consilier este persoana cea mai nepotrivită cu locul
şi momentul. Dunga pantalonilor săi ar putea concura tăişul
spadelor de Toledo; pantofii noi, din piele de cea mai bună cali
tate, sunt lustruiţi „oglindă”, totuşi, tristeţea răzbate din ochii
cenuşii, sub care pungile proeminente indică ,mai mult ca sigur o
suferinţă cardiacă rău tratată sau poate chiar ignorată mult timp.
Poziţia sa în cadrul instituţiei – al cărei dicton stă scris, cu litere
mari, pe frontispiciul temutei clădiri (Ochiul mare, gura- nchisă,
fac fiinţa mai precisă) – bagă spaima în multe suflete. Nici acum
nu se văd mulţi amatori de a- i fi în preajmă. Dar, iată, sosit parcă
de nicăieri, un autobuz mare opreşte în dreptul domnului consilier
secret, uşile se deschid cu obişnuitul pufăit, şoferul face exagerata
reverenţă şi funcţionarul suie, absent, cele două trepte de tablă.
– Îndată, domnule şofer, mulţumesc, ce chipiu albastru, vai
cât de albastru este chipiul! Prin uşa care se închide încet răzbate
doar o boare răcoroasă, iar unii dintre martori au jurat cu mâna
pe inimă că din interior se auzea, distinct, ciripit de păsări, pe când
alţii susţineau sus şi tare, cu argumente din ce în ce mai zgomo
toase, că din interior se auzise, clar, glasul uşor nazal al unui preot,
oficiind slujba de duminică…