Cuvântul
...
În vremea tinereții noastre,
Toate nopțile-s albastre,
Stele strălucesc pe cer,
Cât farmec și cât mister,
În fața noastră se arată.
Dar vine toamna dintr-odată,
Cu nopți lungi și zile scurte
Și viața ni se pare toată
O roată ce se învârte,
Un vânt ce bate cu putere
Și stinge stelele din cer,
Și niciun farmec sau mister,
La orizont nu se arată!
...
Frunzele smulse de vânt
Aștern covoare pe pământ,
Toamna cade peste noi
Și ne lasă tot mai goi,
Numai noi, în toamna noastră
Mai facem câte-o noapte-albastră
Încărcată de mister
Și-aprindem stelele pe cer
Și zilele chiar dacă zboară,
Ca frunzele smulse de vânt,
Amândoi, printr-un cuvânt
Facem din toamnă primăvară!
...
Și-acest cuvânt este secret,
Cules de noi dintr-un sonet,
Sonet ce l-am găsit odată
Într-o vreme fermecată,
Rămas după o furtună
Ascuns într-un ciob de lună!
Iubito, ți-aduci aminte?
Îl împodobeau cuvinte,
Cuvinte dulci și minunate
Și-am vrut să le luăm pe toate,
Și tu atunci nu m-ai lăsat,
Ai spus că-s prea multe cuvinte,
Că numai unul e de-ajuns
De frumos și de cuminte,
Să te răsfețe, să te-alinte,
Dacă de dragoste-i pătruns!
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
S-ar impune o rectificare la: „Dar vine toamna dintr-o dată”... „dintr-odată”.
Adina Speranta
joi, 18 noiembrie 2021