Lacul cuvintelor vii
...
Destinului n-am ce-i spune-mpotrivă
Iar de mi-a fost greu, așa a fost să fie
Mult am pătimit din firea primitivă
Și încăpățânarea ce vine din pruncie.
...
Nu sunt deosebit, n-am daruri peste fire
Alcătuirea-mi este normală deci comună,
N-am deloc ambiții de-a lumii strălucire,
Însă aș vrea ceva în urmă să rămână.
...
Se poate de asemeni să nu fiu cel ce par,
Deși n-am vrut să par mai mult decât pot fi
Sperând că poate cerul se-ndură într-o zi
Zbaterea-mi lumească să nu fie-n zadar.
...
N-aș putea să spun că-s foarte mulțumit
De tot ce-n viață mi-a rezervat destinul,
Dar sunt convins că sigur până la sfârșit
Voi fi mulțumit că am simțit divinul.
...
Sau poate uneori, dar asta foarte rar,
Să fi dorit mai mult decât se cuvenea
Pentru ce n-a fost nădăjduiesc măcar,
Destinul să desfacă al cerului hotar.
...
Totu-i exercițiu doar, de exprimare,
Astfel învăț cuvinte să m-arate viu
Celor ce mă privesc cu nepăsare,
Cuvinte cu care duc apă-n pustiu.
...
Le pun pe hârtie din ace de brad
Și le grupez cu-abateri de-un grad,
Să fac nuferi cu ele, norii să prindă
Pe lacul ce-i ține-n adânca oglindă.
Și pune capcană frunzelor ce cad.
....
Să fie lacul simbol pentru destin?
Tot ce se poate, deși nu-mi aparține
Lacul cu nuferi coborât din divin
De către lumina lumilor divine.
...
Câte am visat, nici nu mai știu,
Deși pot pune toate visele mele
Într-un singur vis din praf de stele
Cu singura dorință: doar ”să fiu”
...
Ce-adâncă e dorința ce rămâne,
Să mă urmeze și să mă preceadă
În drum spre inima ce-mi spune,
Lasă mintea ta în mine să cadă
...
Precum frunza pe lacul oglindă,
Lacul ce vrea în unda-i să prindă
Cuvintele care te fac să fii viu
Și cară cu ele apă vie-n pustiu.
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.