E-o apa atât de lina
Si-atât de trista este
În palida sticlire
A stelelor aceste.
O apa fara unde,
Adânca si amara,
Pe care se oglinda
Lacteea Cale rara.
Si râul se desparte
În brate de ether,
Oglinda de departe
A Caii de pe cer.
Si selele adânci
Si chipul lor himeric
Curg vesnice prin lunci
Albastre de-ntuneric.
În pace luminând
Trec apele sihastre,
Cu dorurile noastre
Se duc etern plângând.
Las’ mantia ta lina
Pe mal, iubita mea,
O mantie mai lina
În floarea-i de lumina
Ne va înfasura.
Si steaua la zenit
Pe fata ni se culce,
Doineasca nesfârsit
Al apelor grai dulce.
În unde lor cea rece,
Ca cei ce-n ape pier,
În unde lor vom trece
Cu ochii înspre cer.
Si la urechea ta
Sopti’vor mii de stele,
Încet vom luneca
Înfiorati prin ele.
Pe când pe malul trist
Va hohoti de jale
Adâncul ametist
Al florilor din cale.
Ci vino-n apa, vin,
E nesfârsit de lina,
Pe chipu-i opalin
Tenebrele se-nclina.
Încet von rataci
Alaturi tu si eu
În apele pustii
Calatorind mereu,
Calatorind în ceata
În trist’ Lacteea turma,
Cu stelele în fata,
Cu stelele în urma.
Ne vom topi curând
În ale apei plete,
Ne-am despleti curgând
În nesfârsitul Lethe.
Si vom visa mereu
Acelas alb abis
În care tu si eu
Vom fi un singur vis.
vezi mai multe poezii de: Dan Botta
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.