Călătoream pe-un drum bătrân, țărănesc,
De unde puteai vedea cu ochiul liber cum opresc trenurile în gară,
Cum trece o locomotivă îmbrăcată-n fier;
Pășeam pământul cu picioarele grele,
După un timp mă urcai într-un vagon fără oameni,
Cu pomeții palizi închiși între palme,
Eram doar eu cu fâșiile de fum și scântei sclipitoare,
Vedeam pe aburul albastru, mișcător, doi ochi și-un cap ce se clătina.
Amare, îmi strângeam îmbrățișările la piept,
Căci Dumnezeu era plecat la arat în câmp sleit;
Nu m-am oprit în loc de El și-am plecat cu tot nisipul satului la drum,
Și cu rușinea asta din obraji.
Roțile de oțel sunau ca un ecou de dangăt din clopotniță,
Și-mă dureau sub haine însângerații sâni,
Oasele mi se înmuiau de sete,
Păream o doamnă cu căciulă de lână pe-o pânză pictată de-un pictor mut.
Cu rochia mânjită de prăpăd,
Cu doi bocanci greoi din piele neagră,
Și cu batista ce-mi ștergea povestea smulsă din lacrimi.
Ea sângera atunci de-i ajungeau înfrângerile ca sforile întinse dincolo de ferestre.
Domnul Alexandrescu trăgea cu ochiul înspre zbierările de amor,
Câteodată dădea volumul la maxim la radio,
Și ștergea cu o radieră toate gările de pe-o hartă,
Gândind că trenul își va schimba direcția condusă de roți.
I se năzărea lui câteodată că este corifeu din moș-strămoș,
Că poartă coroană din căi de șină ferată,
Că toate vagoanele lumii îi sunt moștenire,
Până într-o zi când a văzut că spitalele nu mai au sânge.
Atunci de glumă s-a lăsat, îmbrăcat într-o haină scurtă din stofă,
Căptușită cu blană de vulpe polară,
Își puse într-un cuier toate fărădelegile,
Și cu tremurături de genunchi femeii din tren s-a închinat.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.