Se-nfoaie cocoșul de munte pe mușchi de olană,
de răsfiră-aurora din caier;
Și-n voluptoasa răcoare a ceții,
dimineața moșită de porți gârbovite
soarele-și naște pe-mpletitura răchitei,
cu lacrimi de rouă;
De-a dura se dă pruncul cu plete de aur,
către-nfloriri de livezi părăsite;
Se-mbujorează și râde - doar pământu' l-aude!
,,Treziți-vă, băăă, ai lui Păcală!
Ete că răsării iar, să vă mai dezmorțesc din urât!''
strigă el, trăgându-și țuguiata căciulă pe frunte
- o șiră lăsată de plugarii umbroși nemuririi...
,,Băăă, n-auzirăți?'' se-nflăcără Prâslea, mai aprig
boldind cu săgeți de lumină ascunse ferestre
- o pânză de iederi ce-și întinsese regatul.
Dar satul tăcea și visa - năruit - la o gură de Rai
cu mirese și crai, la un fluier de soc, doinind mai cu foc,
la aspri ciobani cu cai învățați și câini mai bărbați...
Și-un soare schilav și-ntristat asfințea
de-atâta urât, numai piele și os - și vânt
șerpuind peste cruci și pământ...
vezi mai multe poezii de: gabriel cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.