Dăruirea
Într-o frumoasă dimineaţă
Cu soare dulce, în răsărit
Suind spre splendidul zenit,
O floare, s-a ivit din ceaţă
Pe o creangă ce-a-nverzit.
Ascunsă-n mugur s-a trezit
După-a ei lungă dormitare
Din iarna cea odihnitoare -
Şi-ncet şi lent, a-mbobocit
Sub razele, calde de soare.
Şi-a desfăcut corola dulce
Şi-a ei prezenţă a chemat
Prin al său suflu-nmiresmat,
Toţi flutaraşii să mănânce
Nectarul bun ce-a adunat.
Astfel a vrut să dăruiască
Al său meniu bun, delicios
Prin gestul, cel mai frumos,
Şi mai departe să crească
Un fruct aromat şi gustos.
Din nou cu drag să-l ofere
Şi pe acesta, spre hrănire
Prin cea mai sfântă dăruire,
Având în sine-o mângâiere
Că şi-a-mplinit a sa menire.
Astfel aş vrea, să fiu şi eu
Ca floarea cea dăruitoare
Sub razele calde de soare,
Asuns deplin în Dumnezeu
Cu fapte bune, jertfitoare!
Să-mpart nectarul adunat
Cu drag la toţi cei ce îl vor
Aşteptându-l cu mult dor,
Să crească fructul aromat
Spre hrana bună-a tuturor!
Să pot să-ajut prin voioşie
Pe cei flămânzi şi nevoiaşi
Ai lipsei,... zi de zi urmaşi,
Şi-n cea mai mare bucurie
La ce am, să-i fac părtaşi!
Să-nvăţ dela floarea curată
Ivită pe creanga cea verde
Maxima de mare-ncredere:
Căci dăruirea,... niciodată -
Prin împărţire nu se pierde.
Astfel, îndeplinind menirea
Ce ne-aparţine, tot mereu
Suind spre-al vieţii apogeu,
Vom confirma, că dăruirea
E-un atribut din Dumnezeu!
Flavius Laurian Duverna
29 martie 2008
vezi mai multe poezii de: Duverna