De ce lumină nu mai este
de ce bezna greu ne înlănţuie,
de ce...?
Virtutea este umilită, obidită
Păcatul este psalmodiat de veşnici
Scuipători pe cruci, racle şi eterni
Zei morţi... ne frânge focul
Ne smulge carnea, duhul
Bălos şi mut ne distruge mintea.
Ideea revoltată în pustiul sophiei:
De ce Doamne, de ce Sfinte
Lumea sfarmă dulceţea Ta şi o
Îneacă în nămol plin de râsete infernale?
De ce Iisuse ne-am ridicat privirea
Către Tine? de ce avem curajul
Să facem crucea Golgotei când mâna
Ucigaşă loveşte sfinţenia?
Moarte, păcat, durere, chin, fantomă,
Obsesie...blândeţe, bunătate,
Milostenie, daruri îngropate în râuri
De lavă şi devorate de şerpi athanatici,
Liturghii de culoarea răsăritului şi călugări
Arhiconi, ierarhi cu blestemul pe creştet.
De ce eu, el, noi toţi plângem
Către cer şi el tună şi fulgeră?
Mâna şi inima noastră au uitat
Mângâierea fratelui şi binecuvântarea părinţilor.
De ce Sfântă Doamnă verşi fluvii de
Amărăciune pentru uitaţi ai Raiului.
Pentru că ne iubeşti Doamne şi
Nu poţi uita minunea naşterii noastre.
Lumea a căzut în umbră, iar noi
fără lumină căutăm Lumina....
vezi mai multe poezii de: Alexandru Cristian
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.