La capăt de drum m- așteaptă- o fântână,
Cu ciutura ruptă, pustie, bătrână;
M- aplec însetată pe ghizdul fântânii
Și- n luciuri de apă văd zâmbetul lunii.
Ca mine,- ostenită și friptă de sete,
Cu riduri pe față și albă la plete,
Sătulă de vânturi ce scurmă a jale
Se- oprește, o clipă, din vis și din cale.
Ca două surate uitate de vreme
Ce- au tot rătăcit, fără țintă, alene,
Pornim mână- n mână spre noi emisfere
Spre- o lume ferită de plâns și himere.
Se- aprinde ca farul ce arde - o vecie
Pe- un țărm cu catarge și-o apă ce- mbie.
Zâmbește, s- apleacă spre mine, straina
Ce caută viața, seninul, lumina.
Mi- s umerii grei de atâta furtună,
De plânsetul ploii, de ropot ce sună.
Îmi lepăd mantia! E roasă ...murdară!!
Prea lung este drumul și nu- i nici o gară!
Îmi scutur piciorul de toamnele toate,
De nopți fără vise și umbre ciudate;
Doar zâmbetul lunii îl pun peste pernă,
Să -înnăbușe gerul și iarna eternă.
2022 ( Din volumul ,,De mână cu El")
vezi mai multe poezii de: Florina Emilia Pîncotan
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.